Pagini

miercuri, 30 noiembrie 2011

Baudelaire, tăticul disperaților



Era un copil cuminte
Și părul bucălat
I-a intrat multă vreme în ochi
Deși putea să-l tundă,
Dar el prefera s-o vadă pe mama lui
Ca printre grătarele de la fereastra
Unei pușcării.

Ar fi lăsat-o chiar în Grădina
Edenului, mai puțin în Cișmigiu,
Numai să nu se uite bărbații după ea.

Un prieten l-a luat deoparte
Pe vremea când ajunsese om în toată firea
(Vorba vine, că poeții sunt copii până mor,
Iar moartea tocmai  de-aici li se trage
Că nu vor să bătrânească)
Și i-a zis, așa, de la om la om,
Măi, bătrâne, nu e normal
Să fii supărat pe mama ta că s-a recăsătorit
După ce ți-a murit tatăl,
Era tânără și trebuia să-ți ofere un cămin.

Când ai un  copil, a zis poetul,
Pe care îl cheamă Charles Baudelaire,
Nu-ți mai trebuie nimic.

Partea frumoasă e
Că el avea dreptate,
(Mi se pare). 





Curriculum vitae pentru istoria înfrângerilor



Pe  măsură ce literele
Devin mai mici
Tot mai clare îmi apar cărțile
Și încep a pricepe
Care autor se juca de-a bețișoarele
Și care înmuia penița în viață
(De cei care scriau cu sânge
Nu spun o vorbă
De teama blasfemiei,
Iar de pușcăriașii politici nu mă ating
Așa cum nu zgârâi chipul sfinților
Din biserici).

Pe măsură ce mă îndrăgostesc
De coline și văi,
Îmi apar oamenii ca niște munți.
Cei ca dealurile,
Îmi sunt și mai dragi
Din pricina urcușurilor
Și coborâtului lejer.

Pâinea coborâtorului
Până aproape de prăpastie
Am mâncat-o destul de des.

Sandvișuri pe Vârful Omul
Am încercat o singură dată
Și mi-a luat vântul hârtia
Înainte de primele trepte.

Cum se chema, iubito, nebunul acela
Care-și vedea tatăl noaptea
Pe ziduri?
Nu-i rosti numele,
Oricum nu mai aud bine.


Doamnă poetă


De ce nu vreţi dumneavoastră,
născută pe creastă,
să staţi la fereastră,
într-o tristă glastră.

Am chef de joacă şi mâinile tale
Aşteaptă.

Eu viu,
încă viu,
să înviu,
zâmbet rubiniu
şi-un sân arămiu.

Dar nu ştiu ce-aduc.
Petale de nuc,
Şi nici unde duc
cei ce ne conduc.

Nu e poezie
gândul ce mă-mbie,
e melancolie.

Nu vreau să te-mbie.

Teamă de lăutari



Uită-te în oglindă, cercetează imaginea ta,
Spune fiică a podişului unde vrei
Să fii sărutată.

Dealul ţi-e viu,
Valea.

Priveşte în ochii mei (tăi)
Și eu voi încerca să ghicesc.

Aici şi aici,
Plânge dorul ţipând, şi aici spune şoapta.

Toată este neumplută.
Cine pe cine umple,
Cine pe cine goleşte.
Golul pe el
Se umple,
Plinul pe el se goleşte.

Ai găsit locul
Acela nenumit
Și nenuntit
Numai bun de atins
Cu buze moi,
Cu buze tari.

Mi-e teamă, fiico,
De lăutari.

Umbra poetului


Un joc în doi,
Zici tu, dar eu
Știu regula,
Știu sfârşitul.

Mă vei părăsi
Ca să trăieşti.
Şi bine faci.
Până atunci,
Iată aici umbra poetului:

Un cuvânt care mişcă,
Face pui.
Un pui, o lacrimă,
Un cuvânt, o disperare.

Când va fi lumină
Ce va.
Cine va fi,
Cine va judeca.

Teodosia


Ieri era nerăbdătoare
Ca pământul fără apă,
De ziua lui Sânt Ilie
Când habar nu are
Că ar trebui să ploaie.

Şi gemeai
Și te oftai
După nunta
Dintre mâini şi dintre
Degetele mele, degetele tale
Într-o singura mână (încleştătoare).

Ce pot să-ţi dau, fiică a mea,
Întreabă bătrânul Neagoe,
Fără să ştie ce s-a petrecut cu
Teodosie.

Maria Magdalena


Eu n-am mângâiat mâinile bărbaţilor,
Nici braţele lor de oieri, negustori, nişte jidovi
care parfumat care coperit de năduf,
miroseam uneori
cărţile saducheilor
fiindcă-i uram
râzându-le-n nas că nu pot citi învierea.

Şi sinceri erau: cum să creadă ei învierea când
nu se născuseră încăle.
Dar atingându-mă ei,
cu faţa în sus m-aşezam
şi, ca să nu le văd chipul (aşa se spune delicat la mutră),
priveam peste umărul lor
Pân' la cer.

Apoi, când nu ştiam dacă mai sunt sau nu sunt
femeie,
Te-am văzut bântuind pe poteci.
Tu te-ai făcut a nu şti
că aş trece prin preajmă.
Te fereai să te uiţi.
(Şi ştii tu de ce te fereai, hoţule, îmi vine să zic, şi chiar zic, adică dragule şi frumosule şi neascultătorule de părinţi,
certăreţule cu bătrâni, prieten de haimanale care-au părăsit casele, sărăntocule, singurătate, iubitule), dar nu aveai încotro
să te-ntorci
(căci nimeni n-a mai avut decât un singur drum, ca tine, săracule în drumuri),
şi când te-am văzut mi-am adus aminte: ochi de cer aveai.
Pe tine te iubeam eu când îi uram pe ei.

Şi ce tânăr erai, bătrâne,
Tinere, bătrâne domn,
(dar să trecem peste asta, e chiar o problemă filozofică)
acum pot să spun adevărul:
când ţi-am văzut ochii
m-a apucat tremuratul
Şi-am înviat.(Pun în paranteză că băietanii ceia de lângă tine
au crezut că am draci – habar n-am ce e aia. Dar ce ştiu ei, fie vorba între noi, singurii care ştim ce e cerul, suntem noi, merită să te superi pe ei?)
Dar altceva voiam să spun:
o fi păcat
că sărutându-ţi picioarele
mi-am zis:
moară Soarele,
piară mioarele.
Se uscă pleopele.
Sărută-mi genele,
Cu milă, atinge-le.
Pe ele le.
Nu mă alungă-mă.
Pe mine mă,
Învie-mă.


Biografia romanțată a lui Emil Cioran


Emil Cioran era fiul din flori
Al lui Decebal,
Motiv pentru care nu s-a sinucis,
Dar nici nu a iubit puterea.

Fiind ardelean și fiu de preot,
Era mai înțelept decât șerpii,
Cum erau toți carpii,
Care au stat un mileniu la taifas cu ungurii
Și au acceptat să fie luați de proști
Până a ajuns armata română
La Budapesta, iar un soldat
În sfârșit, puțin cam obosit,
S-a descălțat de opinci.

Acum să judece orice om cu minte sănătoasă
Dacă era frumos să-și arunce obielele în Dunăre,
Când interesul lui era
Să le usuce la soare sau la vânt.

Și le-a agățat de turla parlamentului
Taman unde se făcuseră oarece legi împotriva românilor
(Piatra de la construcție
Fiind luată tot de pe Văile Oltului, Mureșului și Târnavelor,
Că la Jiu n-au avut curajul să se scalde
Că-i băgau oltenii cu capul la fund).

Lui Cioran nu i-au plăcut războaiele cu rușii
Și nici cu ungurii, cu nemții nici atât
(Cinste lui, că nici mie nu-mi sunt pe plac,
Dar orișicâtuși, dacă e nevoie…)
Și s-a dus la Paris
Să-i învețe pe urmașii lucidului Voltaire
Cum se pronunță corect
Ai sictir, viață.

Scena se petrecea la o cafenea
La care, la cerere, se serveau
Și produse nevegetariene.


Șah la prostie cu panglici de muscamor



E simplu ca respirația pruncului:
Înțeleptul are puterea minții,
Iar prostul, bani
Din care-și hrănește fudulia, fuduliile și furtișagurile
Și-și mai ia și câte-o metresă
Să-i pună coronițe pe frunte
(O, nu coarne de cerb, nici de bou cel puțin,
Coarne din staniol sau imagini teve).

Inteligența e prea sus pentru proști,
Ei, bieții, se cațără prin guverne
Și parlamenturi,
Dar e un făcut: români, sași, unguri, țigani, armeni
Și alte nuci seci,
Cum ajung acolo se înfrățesc
Și se calcă pe picioare,
Că n-au cum să se lovească-n capete,
După vechiul proverb sanscrit:
De unde nu e nici Dumnezeu, nu cere.

Și așa se face și răsface până la urmă:
Înțeleptul cade de șapte ori și se ridică,
Iar prostul se împiedică o dată
Și praful și râsul se aleg de el.

(Voisem să scriu ceva despre zori,
Dar muza mi-a zis
Să mai scriu și despre țânțari,
Că nu doar bâzâie,
Ci transmit și boli).

Dimineață tristă



Albastrul norilor -
Ceaţă şi fum ivite din
scormonitul omului în adânc -
pare a fi dispărut.
Soarele s-a ascuns,
n-a mai curs pe pământ,
cum se temea poetul.

Câini cu feţe furate de la oameni, unele chiar de la zeii
cei vechi,
urlă răguşit.

Totul e pregătit pentru disperare.
Dar apari tu, duh al credinţei,
memorie a celor spuse de El,
Mângâietor rămas peste veac,
Şi renasc.

Nu din cenuşă, nu din neant, nici cel puţin
din ce-am fost.

Renasc, adică din nou,
din apă şi din duh
Şi văd că
peste stele şi nori,
peste ce ştiam că e bine şi rău,
peste al meu şi al lui,
există iubirea dintâi.

marți, 29 noiembrie 2011

E granit acest Tit ot Maior și-l odor



Când vrea Domnul, combină
Oltenia cu Ardealul și răsar
Minți ascuțite ca ardeiul
Și coloane vertebrale
Ca la templul solomonesc.

Când s-a dus prin cele țări germane,
S-a uitat un nemțotei la el cam de sus,
Iar până la sfârșitul gimnaziului,
Craioveanul și-a amintit
Că e finul lui Pavel,
Dar și Livius, senator roman
Și a rămas nordicul de rușine.

I-au plăcut femeile
Cam cum îmi plac mie
Merele ionatane și strugurii țâța vacii.

Doar el și cu Nică al lui Ștefan al Petri,
Humuleșteanu de pe Ozana,
Au observat că tânărul Mihai de Ipotești
Are briliante sub frunte
De care se lovesc fulgerele
Și apar luceferi.

De la înmormântarea lui a lipsit
Un singur boier,
Petre P. Carp,
Ei doi fiind singurii din București
Care știau să poarte pălărie:
Se certaseră tot pe chestia unui neamț obraznic
Și nu s-au mai împăcat
Până nu a făcut Dumnezeu
Marea Unire.


Masa ideală care duce la cer



Visul
E un tablou de familie.
Bunicul înconjurat
De nepoţi
Şi Sara povestind cum a râs ea,
Femeie în toată firea, (adică bătrână,
Dar să nu ne audă că o apucă râsul),
Când i-a spus îngerul că o să fie mamă.

Feciori de basm,
Feciori de baladă,
Feciori şi nepoţi
Ai unui om
Cu un singur merit
(Dar ce merit!),
Că a crezut
Şi-a plecat
Nu unde-a văzut cu ochii,
Ci unde
L-a trimis
Dumnezeul lui,
Adică singurul care merită ascultat.
Şi în plus
Se şi ţine de promisiuni.


Între aici și acolo



Doar drumul elefantului
Care caută începutul
Sau
Mai aproape de noi
O familie de păstrăvi –
Care soţ, care soţii –
În alunecuş molcom spre stăvilar
Să lase pescarilor hrană.

Adică:
Intre eu și tu, eu și eu
Nu există cunoaşterea lui Socrate
Ci doar setea pământului din câmpii
După o ploaie
În care să se înece.

Pământul fost-a scos din apă,
Apa văduvă l-a făcut piatră,
Numai eu,
Poet fără muză,
Aştept
Mediterane,
Oceane
Când povestesc altora.

Ţie, Lea, Lea, Li,
Pot să-ți spun
La ureche -
În geamăt de plâns –
M-aș mulţumi şi cu un fir
De narcisă
Ruptă în două.

Pentru mine rădăcina
Și pentru tine
Petalele.

Fratele Ilie Profetul

Patru zeci de zile
şi
patruzeci de nopţi (mergând prin arşiţă
şi nispuri, nu oricum ),
mi-a ţinut hrana dată de Domnul.

Și n-am găsit
Altceva de făcut
Decât să mă ascund într-o
Peşteră, adică să-mi caut un loc de
Adăpost, că doar nu trecea nimeni
Pe acolo;
Şi după ce am stat zile şi ani
În peşteră
(Un fel de adunare – comunitate ),
S-a auzit glasul Domnului :
Ce faci tu aici, Elie ?

Ieri glasul a zis
Ce faci tu, aici, Iliescule,
Popescule, Vasilescule ?

Scoală-te, ieşi şi urcă
Pe munte
Ca să vezi slava Domnului
Ce se arată nu ca să te
Încrezi tu în tine,
Ci ca să umbli după un ucenic.

Unu, doi, trei,
Până la şapte mii,
Până la şapte mii câte şapte.

Ce faci tu aici, Elie ?
Tu nu auzi
Că te aşteaptă,
Muteşte,
Elisei…




Români israeliți


Uitaţi-vă în jur, fraţilor,
Unii se închină la rublă,
Alţii, la parfumul de Kazachstan,
Unii se omoară pentru o palmă
De pământ
Cu un pumn de ură,
Nu mai vorbesc de cei o leacă
Mai departe
Care se închină la ramazan
De ramadan.

Vă zic să vă uitaţi la ei,
Nu să-i certaţi,
Nici să vă credeţi mai breji,
Deşi aţi putea fi.

Cine mai e ca tine, popor român,
Cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt,
Înscrişi pe certificatul de naştere,
Cine te-a ţinut pe tine până acum
Pe creste.

Vitejia ?
Te spulberau de mult hunii,
Tăria?
Păi ce făceau din tine goţii,
Cinstea?
Ai uitat hoţii.
Şmecheria ?
Demult te luau arabii-n plecăciuni.
Numărul de sclavi?
Ăştia sunt slavi.

Dumnezeu e cu tine,
Române.

A fost ieri, e şi azi.
Gândeşte-te bine,
Căci Domnul vine mâine.

Umbra lui Brâncoveanu


Umbra lui e o parabolă
Ce se înalţă deasupra pământului.
Creşte până nu se mai vede.

Apa şi piatra pot urca în coloană,
Trestia poate fluiera ca o mierlă,
Gândul se poate odihni în speranţă.

Iar umbra nu e doar urma
Lăsată pe pământ.

Ea poate trăi şi în aer.
Tocmai ce v-am spus:
O parabolă
Cu un cap lăsat la Stambul
Pentru o convingere.

Constantin Brâncoveanu


În războaie meşter n-a fost,
Şi-l bănuim că nici n-a încercat,
Peste alţii n-a trimis oaste,
Cu toate că s-ar fi priceput mai
Bine
Să gospodărească
Şi pământul fraţilor lui.

Îşi iubea mult tatăl
Şi-i ridicase un semn veşnic de aducere-aminte,
Îşi iubea unchiul
Şi l-a lăsat să cugete liniştit
Într-o enormă şi cinstită bibliotecă.

Avea ambiţii mari pentru el
Şi mai mari pentru ceilalţi:
Să zidească fiecare o casă
Nu mare, nu prea mare,
Dar veşnică.

Şi cerea tuturor ca acea casă
Să fie
Dacă nu mare, atunci frumoasă.
Şi la intrare să aibă o cruce.

Imn de slavă la Alba Iulia



La Alba, adăpost de soldați fioroși
Cu barbă sau nu, dar cu sabia-n mână,
Ce reteza-n două stejarii cei groși
Stăpâneau cândva numai regi de cunună.

La Alba, la Alba, vechea cetate,
Au venit străini peste noi în etape
La-început căutând un loc să-și adape
Iepele negre, muieri jumătate.

La Alba, Mihai Voievodul călare
Și-a ridicat dreptul la rang de stăpân
Și-a privit aspru înspre munte și mare
Strigând răspicat: sunt român.

A fost an de lumină cât mileniul ca preț,
Din el au băut atunci și Moldova
Valahia mare, și-Ardealul măreț.
Pe față nu i-a-nfruntat careva.

Veneticii au inventat trasul pe roată
N-au mai bătut cuie, au trecut la piron
De câteva ori au ars țara toată
Și-n loc de altare mințeau la anvon.

La Alba lui Iulius, al chesarului tron
Să vină bătrânii și tineri să vină
Vom cânta melodii, toate-ntr-un ton:
A curs destul sânge de români fără vină.

Scuze triste cu final iluzoriu



Nu ți-am mai scris de mult, Creola,
Că nici n-au fost evenimente,
Pe-aici trec secolii ca ora
Iar clipele se strâng în beţe.

Ceva-ceva merită spus
Că nu mai e cerul senin
Lumini încremenesc-n Apus,
Copiii așteptați nu vin.

Zicea dăunăzi un bătrân
Că tot ce-a vrut s-a scurs la vale,
O jună și-a umflat un sân
Și s-a vândut pe cinci parale.

Mi-a mai rămas să visez
Că te ascund când aud hoții
Ce nu mai au de mult vreun crez
Usucă tot ca ostrogoții.

Dar nu aș vrea să crezi că-s trist
Și nu mai am nici chef de glume
Circul modern cu anticris
E bun, când te desparți de lume.

De gloata cu burtoaie pline
Și cu mașini cu botul mare.
Stop gânduri negre cu suspine,
Spre Canaan plecăm călare.


luni, 28 noiembrie 2011

Metamorfoză spre plus infinit



Încleștările asudate

Pentru granit sau apă,

Pentru un zâmbet fățiș,

Buzele întinse pentru laude

Pentru îndestulare.

Stop cadru:

Nu vă cunosc.


Nu lăsați

Flacăra luminii

Să vă alunece

Printre degete.

Trage dublă.


Ridicați mâinile,

Prindeți

Deasupra se află

O cunună de stele.

Continuă, continuă.


Pune-o pe cap

Poți lumina.

Începe adevărata piesă.

Legământ cu amenințare



Tu trebuia să știi
În seri târzii
Că dacă nu te-arăți,
Te voi zidi în cărți.

Ca pe un fum,
Ca pe un drum,
Și ca o stea,
Vei lumina.

Și trebuia să știi
Că am ochi vii,
Că-n somn eu cresc
Și zămislesc.

Un legământ
Pentru cuvânt,
Cuvânt de vers
Pentr-un ales.