Albastrul norilor -
Ceaţă şi fum ivite din
scormonitul omului în adânc -
pare a fi dispărut.
Soarele s-a ascuns,
n-a mai curs pe pământ,
cum se temea poetul.
Câini cu feţe furate de la oameni, unele chiar de la zeii
cei vechi,
urlă răguşit.
Totul e pregătit pentru disperare.
Dar apari tu, duh al credinţei,
memorie a celor spuse de El,
Mângâietor rămas peste veac,
Şi renasc.
Nu din cenuşă, nu din neant, nici cel puţin
din ce-am fost.
Renasc, adică din nou,
din apă şi din duh
Şi văd că
peste stele şi nori,
peste ce ştiam că e bine şi rău,
peste al meu şi al lui,
există iubirea dintâi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu