Pagini

marți, 22 noiembrie 2011

Ioan Alexandru, poetul spiritului naţional



Este unul dintre cei mai importanţi poeţi români de după ocupația sovietică. Fiu de ardeleni, oameni ai pământului, își începe studiile de filologie la Cluj, de unde pleacă supărat, în urma unei repetenții datorată profesorului și criticului literar Mircea Zaciu. Mai târziu, își vor explica unul altuia circumstanțele și vor deveni prieteni (au intelectualii transilvăneni partea asta bună: nu-și uită obârșiile și țin la neam, indiferent dacă-și cunosc sau nu gradul de rudenie; la ei contează înrâurirea spirituală). A fost apreciat încă de la debutul cu volumul Cum să vă spun (1964). În 1968, a terminat Facultatea de Filologie din Bucureşti şi a fost oprit asistent, cu sprijinul lui G. Ivașcu, Zoe Dumitrescu Bușulenga și Mihai Beniuc. Precizarea nu-și găsește locul aici ca să-i minimalizez meritele, ci să arăt că pe atunci se intervenea în favoarea tinerilor pentru calitățile lor, ci nu în urma pilelor politrucilor sau îmbogățiților.
Lui îi datorez eu terminarea anului întâi la universitatea clujeană, de unde el plecase mai înainte, lăsând în urmă legenda unui tânăr talentat și răzvrătit, care cucerise Capitala României (pe atunci ardelenii, asemeni înaitașilor, mai credeau că ”soarele pentru toți românii de la București răsare”; între timp, unii dintre urmași au uitat sau nu au știut niciodată rolul armatei române în Marele Război pentru întregirea neamului și le displace mirosul de mici al ... miticilor bucureșteni, dar nu dezavuează lefurile mari din ministere).
Era toamna anului 1965 și eram singurul student restanțier la limba slavă (în urma unei boroboațe pe care o făcusem, fără specific academic). Într-o sală mică, doar eu și profesoara de slavă veche, exigentă și necomunicativă, ca toate lingvistele trecute de prima tinerețe. Transpiram tot: nu doar că nu știam să comentez un text, dar abia descifram literele chirilice de pe niște fotocopii șterse și murdare de degetele generațiile precedente. Nu i-a trebuit mai multe de un minut profesoarei ca să-și dea seama ca sunt ”străin la vorbă și la port” de limba slavă și să-mi spună că nu mă poate trece și că nu-i pasă de argumentele mele: copil sărac, cu bunici bătrâni, tată olog, unchi colectivist, fără talent la limbi străine, ”desculț și gol”, făr-adăpost, etc, etc., tot ce poate inventa un student chiulangiu, actor improvizat. Profesoara nu și nu! Dar, vorba lui Eminescu, ”de dragul Mariei și-al Mântuitorului, lucește pe cer o stea călătorului!” Ușa se deschide și intră un asistent, Mircea Borcilă, pe care nu-l avusesem la seminar, dar mă cunoștea. Dă cu ochii de mine și zice: nu vă mai pierdeți timpul cu el, că e băiat deștept, îl știu eu. O fi, ripostează doamna (tot asistentă, deși era mult mai în vârstă), dar nu știe nimic și nu pot să-l trec. Dați-i un șase-șapte, devine concesiv Borcilă, că am ceva foarte important de discutat cu dumneavoastră. Nu, nu, protestează profesoara, nu-i dau nici cinci! La care Borcilă izbucnește: ”ce dracu’, doamnă, îl lăsăm repetent și pe ăsta, cum am făcut și cu Ioan Alexandru? Păi atunci să nu ne mai mirăm că pleacă toți studenții buni la București, ajung acolo mari scriitori și nu vor să mai audă de facultatea noastră. Când vă spun eu că ăsta e poet mare, știu ce vorbesc, dați-i cinci și lăsați-l în pace!” Că n-am devenit poet mare, e adevărat, dar am obținut nota de trecere pe barba lui Ioan Alexandru.
Mai târziu, ne-am întâlnit de mai multe ori, ca studenți la filologia bucureșteană, el cu un an mai mare, dar, mai ales, ne întâlneam la cenaclul Junimea, condus de G. Ivașcu, unde veneau viitorii sau deja scriitori: Adrian Păunescu, Petru Popescu, Ilie Constantin, Ana Blandiana, Constanța Buzea, G. Alboiu, Florentin Popescu, Gheorghe Pituț, Laurențiu Ulici și mulți, chiar mulți alții, inclusiv din generația bătrânilor. Ioan Alexandru era blând ca un miel. Până începea să vorbească, atunci vocea lui suna ca un tulnic. Avea dar oratoric și trezea aplauze. Vorbea cumpătat și lăsa totdeauna impresia că spune lucruri adânci. Ascultat cu atenție, impresia se transforma în certitudine.
Între 1968-1972, urmează studii postuniversitare în Germania, unde studiază teologia, filologia clasică, filozofia. Întors în ţară, ţine la Universitatea Bucureşti un seminar de limbă şi civilizaţie ebraică. Opera îi este tradusă în mai multe limbi străine și devine un nume destul de cunoscut printre scriitorii străini. Are întâlniri și dezbateri particulare cu mari gânditori ai timpului. Publicului larg de la noi îi este cunoscut şi prin remarcabilul gest făcut în timpul mineriadei, când senator fiind, iar minerii au dat buzna în sala Senatului, el le-a ieşit înainte cu crucea în mână interzicându-le să calce legile democraţiei. S-a stins din viaţă prematur, în urma unei congestii celebrare.
Pe lângă volumele de Imne, menţionăm volumele Vina şi Vămile pustiei, ale căror titluri vorbesc prin ele însele despre religiozitatea poeziei lui Ioan Alexandru. Despre traducerea cărţii biblice Cântarea Cântărilor, ne vom ocupa mai pe larg după ce vom puncta câteva elemente esenţiale ale acestui mare poet religios.
Parcă presimţind boala care avea să-l ţintuiască vreme îndelungată într-un cărucior cu rotile, Ioan Alexandru (a debutat cu prenumele Ion) simte suferinţa ca pe o formă de purificare. Poemul Iov reface, aproape identic, din punct de vedere al conţinutului, istoria biblică, fiind scris la persoana întâi, în numele patriarhului:
„Mi s-au luat şi turme şi averi
Şi pruncii toţi şi carnea de pe mine
Şi prietenii ce ştiu că mă cunosc
Duc mâinile la gură cu ruşine.”
Este, pe scurt, raportul Scripturii: ”Şi deodată, a venit un vânt mare de dincolo de pustie, şi a izbit în cele patru colţuri ale casei: Casa s-a prăbuşit peste tineri, şi au murit. Şi am scăpat numai eu, ca să-ţi dau de ştire.”[1]
„Afară scos la groapa cu gunoi
Buboaiele pe mine se desfată
Şi lacrimile câte mi s-au dat
Într-un pârjol pierit-au dintr-odată
N-a mai rămas în preajmă nici un simţ
Pe care să mă bizui o clipită
S-au năruit şi stelele pe bolţi
Şi-i puhavă şi roată şi copită.”
Dar eroul rezistă, aşa cum declară Biblia. Fără să se depărteze o clipă de la mesajul cărţii, Ioan Alexandru îl aude pe neferict-fericit rostind altceva:
„S-a stins în mine ultimul cuvânt
Cu ultima scânteie ce îngheaţă
Însemn răboj cu sânge pe pământ
      C-abia de-acum sunt gata de viaţă.[2]
Aşadar, poezia nu urmează decât în aparenţă schema biblică, fiindcă poetul nu prezintă în nici un fel dezbaterile teologice dintre Iov şi cei trei prieteni (de fapt, patru, fiindcă în final li se alătură şi tânărul Elihu). În fond, însă, acesta este mesajul cărţii: Iov intră în viaţă cu adevărat abia după ce trece proba. Şi nu doar că îi sporesc averile şi i se înmulţesc fii, dar chiar primeşte răsplata vieţii veşnice, fiindcă în suferinţă el şi-a întâlnit mijlocitorul: ”Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea, şi chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor, ochii mei Îl vor vedea, şi nu ai altuia. Sufletul meu tânjeşte de dorul acesta înlăuntrul meu.[3]
Ioan Alexandru mai scrisese un poem despre Iov în anul 1967, cu el se încheia volumul Vina, apărut la Editura Tineretului. De data aceasta vorbeşte autorul, nu se dă cuvântul lui Iov. Tonul este voit prozaic, iar „acţiunea” este necanonică, prezintă un moment inexistent în Biblie, dar în acelaşi spirit. Iov se găseşte în momentul tragic după ce şi-a pierdut şi ultimul fiu (din cartea care-i poartă numele, ştim că fiii lui Iov au murit toţi o dată) şi „începu să se convingă că moartea de-acum e singura lui tovărăşie”. Semnalăm folosirea perfectului simplu din naraţiune cu scopul de a aduce cât mai aproape de noi evenimentul şi a ne face părtaşi:
„Pierdu sensul faptei, rostul ispitei,
De la o vreme carnea de pe trup îl părăsea.
Ochii se întorceau în sine. Mâinile s-au oprit -
Iov trecea în lumea cealaltă fără pic de regret,
Fără pic de ştiinţă,
Aşa cum s-au născut şi au murit morţii
Înainte de a se naşte Dumnezeu.[4]
Se observă destul de uşor drumul parcurs de poet, alături de Iov, de la lipsa de regret, tratarea morţii ca o banalitate sau ca pe cel mai firesc lucru, în 1967, când poetul avea 26 de ani, şi popasul din 1981, când Iov, prin suferinţă, e călit pentru viaţă.
Nu doar în tragedia lui Iov descoperă acum poetul sensul vieţii, ci în orice încercare:
„În durere i-o făgăduinţă
Mai presus de toate câte sunt
N-o doreşti ajunsă la fiinţă
Câtă vreme încă eşti pământ.”
Ca poet, desigur, el are şi o altă percepţie a suferinţei, sensibilizarea artei. Pe urmele lui Lucian Blaga - cu care se aseamănă nu doar pentru că sunt ardeleni ca origine - care zisese că nici o durere nu este atât de mare încât să nu se transforme în cântare, Alexandru realizează acum dimensiunile ei uriaşe, dar şi sensul: partea inconsistentă va deveni vers:
„Nu e vas în stare s-o cuprindă
Şi ţi-e teamă că venind prea des
Umbra ei de aur licărindă
Să nu se prefacă în eres”[5]
Odată însuşită lecţia suferinţei, poetul va înţelege fără eforturi că nu se poate pleca de pe pământ fără să nu ajungă la „ împăcare şi desăvârşire”, fiindcă acesta ar fi semnul că prin durere n-a străpuns dincolo de fire, unde se află rodnicia, semnul vieţii. Acum ştie că iubirea este fără răsplată şi fără margini şi cu ea se merge „până la nesfârşit”. Iar ea nu poate fi declarativă, cere să fi „sângerat până la milă”. Maturizat, poetul află şi care este rostul modestiei:
„Şi de-oi fi fost din când în când smerit
Tot fumegam o candelă sterilă.” („Mărturisire”)
Observase mai sus, odată cu el, că suferinţa este cheia ieşirii onorabile din viaţă, că ea oferă şansa purificării, dezgolirii şi a eliberării. Evident, nu suferinţa în sine, nu are Domnul nevoie de necazurile noastre, El cere doar să ne purtăm crucea ca să câştigăm viaţa, el a cerut renunţarea la bogăţie, de pildă, doar acelora care erau încurcaţi de bogăţie ca să-l urmeze. Dar nu doar suferinţa trebuie privită prin prisma nemuririi. Acum:
„Moartea lucrează pentru veşnicie
O clipă-i dată numai să mă ţie
E-ngăduit să vămuiască-n mine
      Numai o umbră ce nu-mi aparţine”
Conştient că trupul nu i-a aparţinut, că, aşa cum spune Pavel, el este templul Duhului Sfânt, acesta devine un instrument pentru marea trecere, o anticameră a Paradisului. Şi nu e vorba de păstrarea simbolică a unei amintiri, ci de chemarea la viaţă a întregii fiinţe:
      „Făptura mea întreagă va rămâne
      Şi ochi şi grai şi ranele din mine
      Numai iubire şi seninătate
      Să pot să cânt veciile străbate.”
Observăm că la Ioan Alexandru nu întâlnim o concepţie panteistă asupra vieţii, omul nu va trăi prin natura care „l-a creat”, ci prin credinţă va învia în trupul pe care l-a avut, ca să aducă slavă. Întocmai speranţa pe care o dăduse şi Apostolul Pavel creştinilor din Corint: „Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc. Ce spun eu, fraţilor, este că nu pot carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu şi că putrezirea nu poate moşteni neputrezirea. Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi.” [6]
Dimpotrivă, poetul constată acum că pământul e neîncăpător, nu se poate edifica aici o viaţă veşnică şi nici nu se poate călca un drum care să asigure păstrarea urmelor:
„Drumu-i prea lung pământul e prea strâmt
Nu-i loc aici mai mult de o cărare
Şi neumblatul celălalt preamult
Mă spânzură la ceruri de picioare.” („Autoportret”).
Acum lucrurile par simple, dar ca să poată cuprinde cu ochii lui „candelele rodului aprins”, poetul recunoaşte că a fost necesară „lucrarea îndelungă” şi o „priveghere de nestins”. Iar procesul nu a fost un act individual, nu rolul faptelor sale de voinţă, ci săvârşirea unei slujbe speciale, a unei liturghii care să ducă la coacerea rodului:
„Ce nesfârşită-n cosmos liturghie
Se săvârşeşte-n fiecare fruct
Să pot cuprinde-n palme veşnicie
Din harurile ei să mă înfrunt” („Grădină”).
Odată descoperit planul mântuirii salvatoare, cunoscând evanghelia eliberării, poetul nu mai poate să tacă:
„Mă doare inima de nu vorbesc
De nu îngreui ţara cu cuvinte
Bălării şi spini se îndesesc
Şi sufocă-aducerile-aminte” („Lacrima”)
Iar timpul avut la dispoziţie este scurt, apostolul ne îndemnase să răzbunăm, să câştigăm vremea pierdută iar poetul, pe urmele lui cere să nu se întârzie îndelung „în risipire”. Ce înseamnă pierdere a ştiut cel mai bine fiul risipitor din parabola Domnului, de la care Ioan Alexandru împrumută chiar şi titlul:
„E fără fund paharul cel amar
Cu cât îl sorbi mai cu împătimire
Te-ndepărtezi de celălalt hotar” („Fiul risipitor”)
La un moment dat, însă, odată cu trecerea timpului, poetul nu mai vorbeşte în numele Fiului, ci se adresează cu responsabilitate, propriului fiu, ca un contemporan Neagoe Basrab:
„Fapta ta de viaţă cea mai bună
S-o păstrezi în taină pe pământ
Pe cât eşti mai vrednic de cunună
Pe atât să n-o râvneşti nicicând.” („Fiul meu”)
Aşa cum am spus mai sus, Ioan Alexandru a făcut studii strălucite în Germania şi şi-a însuşit limba ebraică biblică. Aceasta l-a determinat să traducă în limba română una din capodoperele literaturii universale, Cântarea cântărilor a lui Solomon. Cântarea cântărilor era foarte apreciată de poporul evreu, credincioşii o citeau în timpul serviciului de închinare de la sărbătoarea paştilor, cea mai mare sărbătoare israelită. „Ei asemănau Proverbele cu curtea de afară a templului, Eclesiastul cu locul sfânt, iar Cântarea Cântărilor cu Sfânta Sfintelor”.[7]
Ioan Alexandru nu se mulţumeşte doar să traducă celebra carte biblică. Într-un studiu, intitulat modest  Nota traducătorului, el prezintă locul pe care această carte îl ocupă în literatura lumii, atrăgând atenţia asupra diverselor studii, inclusiv asupra analizei pe care o face Origene, comentând vers cu vers, cuvânt cu cuvânt această capodoperă. Ulterior, „Studiul pe text, descoperirea şi adoptarea metodelor comparativ-istorice, a genurilor literare, a circulaţiei motivelor şi formelor asupra textelor vechi a impus noilor comentatori o viziune mai realistă şi mai aproape de adevărul tăinuit de cuvântul acestor opere. Gunkel, la începutul secolului nostru (XX, n.n.), prin studiul aprofundat asupra Psalmilor, impune şi aici teoria genurilor literare plecând de la poezia europeană.[8]
În mod firesc, Cântarea Cântărilor a pătruns în cultura română odată cu traducerea celorlalte cărţi ale Vechiului Testament, neavând, totuşi, situaţia fericită a Psalmilor sau a Evangheliilor de a fi tipărită separat. Dar ea a fecundat poezia multor scriitori, de la poeţii Văcăreşti până la Vasile Voiculescu. Deci asemenea cărți se publicau în deceniul opt al secolului trecut, nu trăiau toți scriitorii români respirând propagandă ateistă.
Cât timp s-a ocupat de lucrurile mărunte, căutând, asemeni impresioniștilor, sensuri adânci într-o realitate abstractă, Ioan Alexandu a fost, aproape la unison, apreciat de criticii literari. Când a trecut însă la abordarea unor teme grave, cu semnificații profunde pentru neam, cântând cele trei țări române în Imne, criticii s-au depărtat de el. Era la putere estetismul pur, se pregătea generația optzecistă, cu destructivismul ei și fuga de realitatea care ardea. În loc să vadă patriotismul ardent, aerul pe care îl poartă în adâncul plămânilor orice poet național, chiar ardeleanul Ion Negoițescu, estet subțire și complexat de neducerea la cap a bătăliilor bărbătești, vede în poezia lui Ioan Alexandru o întoarcere la semănătorism.
Talentat ca un rapsod, cu poezia gâlgâindu-i în suflet, având vocație de profet al propriei Transilvanii și de patriarh al neamului, poezia lui Ioan Alexandru se va ridica la cer cât timp va veghea crucea de pe Caraimanul Bucegilor.

Note de subsol:

[1] Iov, cap. 1, vers. 19.
[2] Alexandru, Ioan, ”Iov”, în Imnele Ţării Româneşti, 1981.
[3] Iov, 19, 25-27.
[4] Alexandru, Ioan, ”Iov”, în Vina, Bucureşti, Ed. Tineretului, 1967, p.193.
[5] Alexandru, Ioan, ”Nădăjduire”, în Imnele Ţării Româneşti, Ed. Cartea Românească, 1981.
[6] 1 Corinteni, 15, 49-51.
[7] Ibidem.
[8] Alexandru, Ioan, Cântarea Cântărilor, traducere din limba ebraică, note şi comentarii de..., Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, p. 16.




Niciun comentariu: