Pagini

sâmbătă, 31 decembrie 2011

Rugă de decembrie

Domnule, am dus-o bine,
Dovadă că suntem aici,
N-am fost pe vârfuri de stei,
Dar nici obraze lovite de bici.

Am greşit în mod sigur, ades,
Confundând răul cu binele
Am uitat să mai privim spre cer
În goana buzunarelor pline.

Ca să fiu şi mai limpede,
Am călcat numeroase porunci
Am urât fraţii, nu doar duşmanii
Şi-am avut comportare de prunci.

Ne-am crezut când Alfa-n ciuperci
Când Omega de scheme băneşti
Şi căutam salvare-n adânc,
Uitând şi locul în care slăveşti.

Acum, dacă tot e ceas de bilanţ,
Rogu-te şterge cu milă greşala
Ştiu, suntem obraznici şi mici
Dar ne-am deşteptat: Tu eşti fala!

Seară de ajun


Apune Soarele, prieteni,
Şi cresc speranţele,
Alungă griji şi boli,
Vezi visele: iată-le!

Nu vreau două case,
Ajunge una cu streaşină,
Fără iubire, totul alunecă
Precum trenul pe şină.

De nu vă place metafora,
O schimb pe-o dâră de avion,
(Dar sunt fan posmoderni
Ăia cu spate bonton).

Sunt ca un prunc de cinci ani
Care aşteaptă Paşti şi Crăciun
Şi-am bucurii cu duiumul
Să văd cum s-aprinde-un tăciun.

Dar dacă apare-în porumb
Cum se bagă molima-n lână,
Sau se strecoară ca lepra la oameni
Fac un scandal pân-la lună.

Bine, acum uit toate cele.
Se vede printre pomi o lumină,
E vreme de colind şi urări:
Să vă fie viaţa senină!




Luca şi Horea, eroi de mici şi arici


Au fost odată nişte monştri
Care făceau doar răutăţi
Şi chiar furau copiii noştri,
Apoi se ascundeau în bălţi.

Dar a aflat de faptă Luca,
Un greucean fără pereche,
Care le-a zis: asta vi-i buca?
Acuş vă tai câte-o ureche!

Precis că n-aveau multă minte
Şi-au vrut să fie mai puternici,
Sorbeau din baltă numai linte,
Dar i-a strivit ca pe furnici.

Vreo doi sau trei scăpaţi prin fugă
I-a prins chiar Horea, prieten bun,
Şi mi i-au cam bătut în dungă
Numai cu beţe de alun.

Acum că am scăpat de ei
Şi nici nu ştiu de erau goi,
Vă spunem vorbe cu temei:
Luca şi Horea sunt caftoi!

Să învăţăm de la Iahve


El a zis că este
Într-o limbă pe care
O cam ştia Moise,
Dar când s-o scrie,
Evreul şcolit
A văzut că nu încape
Pe toate papirusurile mamei lui adoptive
Şi nici pe papirusul cerului
Nu-şi găseşte loc,
Ci doar
Sursă de admiraţie.

Şi ce vă zic eu,
Modest fiu de fiul lui, fiul lui,
Fiul lui şi al lui şi al lui,
Eu vă spun,
Ca nişte basarabi ce sumum,
Să ne mulţumim cu
Zisa lui Iahve
Şi să o declinăm
În linişte
(Fără bocet,
Că Fiul Omului a şters lacrima).


Domnul meu este,
Eu sunt al Domnului meu,
Domnului dau eu viaţa mea,
Pe Domnul îl strig la nevoi.

Domnule Domn!

Sărbătoare cu speranţă


Mai trecu un an, Creola,
Chiar acum va bate ora,
Să arate tuturora
Că se poate-ncepe hora.

Si vom porni prin livezi,
Noi, cei cu lumine verzi,
Şi-o să vezi de n-o să crezi
Cum răsar din iarbă iezi.

Cum răsar stele pe cer
Chiar de eşti într-un ungher
Şi cum vei da ce tot sper:
Dragoste fără s-o cer.

Că sunt mic şi fără minte
Nu am luat-o dinainte
Când erai fată cuminte
Şi ştiai de cele sfinte.

Acum pleci pe unde vrei
Ai rupe orice curmei,
Nu-ţi mai place ceai de tei,
Nu ne mai plimbăm pe chei.

Azi mai am totuşi speranţă
Uşa-mi n-are chei şi clanţă
Iar de vii spre dimineaţă,
Singuri vom păşi spre viaţă.


365 de dimineţi


De sute de ori, Stăpâne,
Mai mult de trei
Şi mai aproape de patru,
Văd dimineţile tale
Şi dau ton gândului
Pentru cântare.

Că mare eşti, tu, Doamne,
Şi veşnic eşti, tu, Doamne,
Şi drept eşti tu, Doamne.

Ar fi suficient
Să baţi orice zeu
Cu aceste trei suliţe
Ale infinitului creator
(De-ar mai exista vreunul,
Dar să zicem, aşa,
Pentru frumuseţea povestei).

Dar tu, Domnule, mai eşti şi bun.
Ca laptele mamei ce mă crescu,
Bun ca înălţimea tatălui
Ce mă ridica într-o mână deasupra capului,
Ca zâmbetul bunicilor,
Ca glasul învăţătoarei.

Pâine mi-ai dat din belşug
(Un trib ar mânca într-o lună
Cu pusele pe faţa mesei mele),
Vorbe să te laud, câte vreau.

Din mulţimea cuvintelor aleg unul :
Aleluia.
Şi iarăşi: Aleluia!

vineri, 30 decembrie 2011

Bilanţ anual pentru Marele Meşter


Mi-ai dat două braţe, domnule,
În care mă pot propti
Când îmi pun prea multe greutăţi
În spinare
(Nu vreau să te linguşesc,
Dar cunosc adevărul:
Eu singur îmi dau cu stângul
În blegul de drept
Şi alerg după ce nu-mi este de folos).

Picioare sprintene la fugă,
De nu mă prind nici campionii
Când simt că vine furtuna,
Că mai iute decât fuga lor
E mintea mea de oltean).

Doamne, Domnule Domn,
Aş putea să-mi torn cenuşă în cap,
Cum recomandau profeţii cândva,
Dar tu ştii că a devenit
Şi asta o meserie bănoasă. Aşa că nu.

Drept care, rogu-te,
Ajută-mă să adorm deseară
Cu gândul la tine.

Mare Meşter,
Restul ştii tu să pui în ordine
(Inclusiv somnul meu).

Psalm (am aflat)

Am aflat de la David,
Autonumit robul Domnului,
Ce n-a putut să-mi explice
Niciun tratat de psihologie
(Freud a avut o bănuială,
Dar s-a trezit prea repede din somn
Cu gândul s-o scrie
Şi n-a mai prins sfârşitul).

Mă preocupase
Şi pe mine problemul
Încât începusem să mă cred deşteeeeept
Negăsind răspuns
(Adică era gata–gata să fiu postmodern),
Până m-am uitat la furnică
Şi am priceput că totul
E genă divină
Şi nu lupta dintre burtă şi stomac
(Nu sunt sinonime).

Şi marea descoperire a  Ciobanului Împărat
(Singurul plăcut înainte de naşterea Domnului,
Care era Tâmplar Împărat,
Şi nu născocire ca Roşu Împărat,
Verde Împărat,
Negru Împătrat –
Bâz-bâz, coadă fără mânz,  ultimii un fel de
Angelica regina roboţilor,
Uriaşul piticot,
Chelul pletos,
Barat nebarat
Şi etcaetera)
Suna cam aşa:
Cine se crede mare-grande
O face că să-şi perfecţioneze prostia
Şi să-şi potolească ură
Din rinichi
Care tot plezneşte
Chiar înainte de a zice eu Amin.

  

Reţetă contra tristeţii

Începi cu o formulă stas
Legată bine de dimineaţă,
Iar dacă eşti sigur că te-ai trezit,
Poţi să calci fără grijă pe gheaţă.

Când nu se aude cirip de pasăre,
Gândeşti la ce-a fost şi-o să fie,
Cum se aplecau cireşii sub floare
Cum picta Renoire o pălărie.

O să râzi, că şi Salvo Dali
Acoperise pe una cu un compas,
Nu e supărare, eu am pictat-o vie,
Dar tot am pierdut pariind pe un as.

Apoi treci la alt fel de planuri
Ce bine ar fi să ai un şezlong
Şi-ţi aminteşti de o fată
Care-ţi căzuse cu tronc.

Parcă scriai poezii pe atunci
Şi rimai iubire cu fire
Binele îl vedeai doar la alţii
(Era la tine, că nu i-ai fost mire).

Dacă nici acum nu zâmbeşti
Înseamnă că te-ai născut bosumflat,
Deci nu mai sta, frate, pe feisbuc,
Du-te şi transpiră cu musca la arat.


Lumina clară


Apare întâi iluzia,
Un fel de fotografie ştearsă
Din copilăria altuia.

Visul, eternul vis
Mai consistent decât realitatea.

Apoi se desenează vag
Conturul ferestrei
Cu linii şerpuite
Pe-alocuri şterse:
Desenul dinaintea mersului la şcoală.

Visul, eternul vis.

Lampa cu gaz
Agăţată pe perete,
Năframa afumată din jur,
Amintirea nunţii
Şi fruntea miresei,
Regină încoronată
În borangic.
Sufletul unei fiinţe
Îngropată în sine.

Visul mai consistent.

Nu am curajul să deschid uşa.
Mai eşti
Sau visul deschide clanţa
Cu o forţă mai tare decât
Uraganele din oceane.

Tu, realitate din vis,
Lampă pâlpâind
În speranţa nesfârşitului.

Visul.

marți, 27 decembrie 2011

Am înțeles, iubire

Pasărea a fost creată întâi.
Linia ei nevăzută pe cer
Îmi arătă, la ceasul târziu,
Cum să zbor, făr să pier.

Am înțeles ariciul
Care se împlinește în cerc
Și spinii din coroană
Prin care mă încerc.

Și ce înseamnă a da mai pricep
Când plouă cu găleata
Și sunt luat la sân
Să nu mă prindă ceaţa.

Când se întinde-înghețul
Și merg ca un olog
Îmi amintesc ce bine-i
Ursului în bârlog.

Și mă îndrept spre tine
Spășit ca vechiul Iov
Sperând că mă primești
În caldul tău alcov.

luni, 26 decembrie 2011

Urări de vin la tine


Mă gândeam să-ți spun noapte bună
Să adormi precum pruncul
Să te simți ca un miez de alună
Care n-a simțit încă adâncul.

Să-ți fie umbra cât plopul de mare,
Necazul să fugă ca vântul
Să călărești calul șezând în picioare
Tărâmul de zmei dulmecându-l.

Voiam să visezi o iarnă cu păsări
Care vin și-ți mănâncă din mână,
Apoi te-învață să zbori sau să sări
Nu în jos, ci spre raza de lună.

Iubitul să-l alegi dintr-o sută sau mie,
Să fie deștept ca bobul de grâu
Care cunoaște căldura din glie
Și să-l cerci de știe ce-i frâu.

Dar mi-am zis, după-o țâră gândire,
Ce rost ar avea asemeni urare
Care pare mai mult vorbărire
Sau o ciorbă lipsită de sare.

Așa că te-aștept chiar acum după colț,
Încins ca poteca în luni de cuptor
Voi spune doar ofuri fără urmă de clonț
Și toate topite-n ciripit de prigor.

Scriitorul și capcana politicului

Relația dintre satrapul V. I. Lenin și scriitorul Maxim Gorki este cea mai vizibilă dovadă a influenței nefaste pe care poate s-o aibă ideologia asupra artei.

Și cu toate acestea, de un secol, scriitorii aproape nu au învățat nimic. Ei continuă să caute sprijin la omul politic, să-i ghicească gândurile și să-l slujească. Dacă nu are acces direct la el, ca să-i sărute mână, scriitorul îi urmărește mișcările mantalei revoluționare și-i citește discursurile.

Din păcate, nu doar scriitorul român a căzut în șanț sau a iubit această capcană, ci și scriitori din literaturi mai vechi: cazul Franței și cazul Germaniei din secolul XX sunt elocvente.

Scriitorul de ieri,că acela de azi...

Epoca noastră atît de furtunoasă, cu multiplele şi variatele ei frămîntări, antagonisme, aderenţe, contrapuneri, ridicînd în faţa oamenilor noi şi noi întrebări şi probleme, impune literaturii, aproape ca un imperativ, deschideri şi cuprinderi filozofice. 

Dacă Platón în dialogurile sale vorbea despre scriitor ca despre un om însemnat cu har divin, trăind mai curînd în sfera intuiţiilor şi afectelor, şi mai puţin în cea a raţionalului, astăzi obser­văm creşterea simţitoare a greutăţii specifice a „meditaţiei" asu­pra existenţei, asupra destinului uman, a evoluţiei sociale, cu alte cuvinte, asistăm la sporirea greutăţii specifice a filozofiei în opera literară, accentuîndu-se la maximum caracterul ei intelec­tual. 

Scriitorul de astăzi nu se mulţumeşte să reflecte lumea, s-o descrie, s-o zugrăvească, să fie cronicarul unei epoci istorice sau al unei societăţi, el se simte dator să-şi spună cuvîntul asupra epocii, a destinului contemporanilor săi, să cugete şi să dezbată, să încerce soluţii.”

Vladimir Piskunov

Ce au pățit profeții și neslugile

"Modelul de "servilism conformist" este vechi de când lumea. De aceea, cel care a fost nevoit să bea cucută a fost cel acuzat că "a corupt tineretul Atenei" cu "zei falşi", şi nu cei care-i slăveau pe adevăraţii zei ai sistemului doctrinal. O parte însemnată a Bibliei este dedicată unor oameni care condamnau crimele de stat şi practicile imorale. Ei sunt numiţi „profeţi” - o traducere dubioasă dată unui cuvânt obscur. În termeni contemporani, aceşti "profeţi" erau "intelectuali disidenţi". Nu mai este nevoie să reamintim felul în care au fost trataţi: mizerabil, conform normei aplicate tuturor disidenţilor.” 

Noam Chomsky

Rugăciune pentru stâlpii de aduceri-aminte

De dragul nașterii tale, Domnule,
Adu-ți aminte
De pământul acesta
Ridicat de tine ca un templu.

Cu munți coloane,
Cu văi ca Sfânta Sfintelor
Unde intră Soarele Măreției
Doar o dată pe an
Că să fie cinstită jertfa Fiului.

Adu-ți aminte, Domnule,
Că toți fugarii
Și-au găsit loc aici
Și câmpia ta,
Curte a neamurilor,
A hrănit fii de văduve,
Prinși de război
Și chiar pe neprinșii cu munca.

Adu-ți aminte de noi, Domnule,
Nu-i lăsa să ne schimbe sărbătorile
Și să arunce cu păcură
Sau ce vopsea roșie
Peste hainele sfinților.

Și nu-i lăsa
Lângă cămașa ta
Când vor s-o tragă la sorți. 

Proiect de locuință etenă


Prima greșală, fiule,
E să crezi că temelia casei e din beton
Și că ea poate rezista loviturilor
Pe care le dă prostia,
Uitând că apa mănâncă precum invidia,
Iar mucegaiul e
Un fel de ceață la ochi.

A doua greșală se face
Când se închide omul între
Înalte ziduri
Ca să nu treacă
Pasărea cerului,
Iar ea nici n-are nevoie să treacă
Ocolind de când e mortăciunile
Și lăsând rozătoarelor
Să toace zilele.

A treia greșală trece pe răboj
Când te plimbi pe terasă
Și crezi că odată cu gresia de sub tine
Îți aparține și seninul
Luminii din cer.

Mai sunt o mie și una de greșeli
Pe care le poate bifa
Cel fără de cuget,
Dar schimb semnul
Și trecem pe plus:
Numai înțelepciunea înalță o casă,
Iar acoperișul
Îl pune Stăpânul.

E un acoperământ
Ca Duhul Cerului
În zi de odihnă.

duminică, 25 decembrie 2011

Doină de sărbători

Chiar și mâine-i sărbătoare
Și-am să plec peste ogoare
Să bat dealurile-n lat
Ca să mai scap de-un oftat.

C-am avut o fată mare
Și-am pierdut-o pe cărare
Eu ziceam că e frumoasă
Iar ea mă-ndemna la coasă.

Mie munca mi-a plăcut
Dar numai la început
Cum da ceru-n asfințit
Mă și gândeam la iubit.

Dar acum că e Crăciun
Nu-mi a bună, ce să spun,
C-am rămas singur în câmp
Și oftez de parcă-s tâmp.

De mi-ar zice careva
Ca să spun și eu ceva
Că, adică ce-mi doresc,
Aș striga că vă iubesc

Şi vă doresc zile multe
Ca oițele pe munte
Și să aveți mușchii tari
Cum au șapte armăsari.

Să vă curgă viață-n vine,
Să aveți hambare pline
Să vă iubească nepoții,
Din țară să plece hoții.

Prima zi fără Creola


Am băut un ceai fierbinte
Crezând c-o să-mi vie minte.
N-am devenit mai deștept
Dar nici n-am luat viața-n piept.

Ce-ar fi să fluier, mi-am zis,
Nimeni nu m-am contrazis,
Mă certam cu băi și bă
Dar mijea a pagubă.

Hai să beau un kil de vin
Că precis am să-mi revin.
Am băut și-o cratiță
Și rodeam frunze de viță.

I-am promis că-i iau batistă
Dacă n-o să fie tristă
Și-i fac ciorbă de potroace
Pe la mine de se-ntoarce.

Nu da nici-un semn c-ar vrea
Să-mi aline durerea,
Dar dansa cu frenezie
Că i-am scris o poezie.

Proză grafiată ca poezia


Mâncați și beți
(Și bine faceți,
Că și eu am golit niște strachini de pământ
Și o farfurie din aluat de boemia)
Iar de Fiul Împăratului
Abia de-am vorbit.

Și ce licoare curgea în
Cristalul paharului
De-mi părea rău că se termină,
Dar de Fiul Împăratului
Abia mi-am amintit.

Am primit un papion roșu
Ca sângele,
Care-mi face obrazul mai tânăr
Și-mi scoate în relief
Verdeața ochilor.
Dar de Fiul Împăratului am amintit în treacăt
În formule
Învățate pe dinafară.

Ce bine
Că Fiul Împăratului nu m-a uitat
(De îndată ce am privit pe fereastră
Mi-a arătat steaua).

sâmbătă, 24 decembrie 2011

Urări tuturor


Nu mă-nfoi ca un păun
Deci spun: nu sunt moș Crăciun,
Sunt altfel de moș
Și intru pe coș.

Vă aduc noroc,
Să vă găsiți loc,
Și să fiți iubiți
Ca bunii părinți.

Să fiți sănătoși
Pân-ajungeți moși
Și să roadeți boabe
Pân-ajungeți babe.

Să aveți copii
Zburdând pe câmpii
Cât despre nepoți,
Să-i crești, dacă poți.

Nu mai lungesc vorba
C-o să-mi crească trompa,
Deci privirea sus:
S-a născut Iisus!

Cain și Abel

De la început a existat un Cain şi un Abel, unul care şi-a văzut de oile lui şi a însemnat pe răboj câte oi i s-au născut în turmă, şi celălalt care a scormonit în pământ şi s-a supărat că nu-i plouă peste ogor când voieşte el.
 Ciobanul priveşte spre cer când pleacă la păscut cu oile şi are punct de reper Steaua Polară. Se întreabă ce-o fi dincolo de stea şi şi-l închipuie pe Dumnezeu ca pe un păstor cu puteri nemărginite. Când lui Moise i s-a arătat Iehova, el păştea, de câteva zeci de ani, oile. Ţăranul este stăpânul pământului şi muncind aplecat deasupra gliei uită cine a făcut Cerurile şi Pământul. 
Criticul literar comunist este un ţăran care crede că literatura este o grămadă de bostani pe care-i sparge el ca să le ronţăie seminţele. După ce sparge bostanii, dovlecii, seminţele de mac, îşi bea cafeaua din ibric şi se supără că-l doare stomacul. Dar, de obicei, el are o revistă în care-şi exprimă opiniile. Revista este ogorul lui.
 Cocoşat deasupra paginii, n-a mai ridicat de mult ochii spre cer. Cerul lui e propria lui opinie. 

Cuvintele, puteri periculoase

  „Cuvintele sunt printre cele mai periculoase puteri pe care o persoană le poate „învârti”. Când ce auzi nu este ceea ce o altă persoană încearcă să spună - și invers, când ceea ce tu vrei să comunici nu este ceea ce cealaltă persoană aude – o conversație se poate transforma foarte ușor într-o confruntare.”

David Samuel

Puțină teologie: plăcut și sfârșit.

Pornind de la premisa că Dumnezeu are planuri care pot rămâne necunoscute pentru noi, Qohelet-ul e de părere că nu ar trebui să ne angoasăm prea mult că nu putem modifica cele hotărâte, ba chiar nici nu ar trebui modificat ceva, întrucât totul este desăvârşit, am spune împlinit, nu mai este nimic de adăugat sau de scos. Este cazul să ne amintim că însuşi Domnul Iisus Hristos, când şi-a terminat obiectivele pe Pământ şi şi-a împlinit planul, a adăugat “s-a sfârşit!" Interesantă este şi observaţia lui Whybray, care ne atrage atenţia că vocabula să trăiască bine - tAfl;w> - are aici un sens moral.[1] 

Acesta este motivul pentru care Qohelet-ul trasează limitele a ceea ce trebuie să însemne „plăcut” (v.16) atât pentru cei drepţi cât şi pentru cei răi. Qohelet-ul nu este de acord că „totul e bun”. Mai degrabă el recomandă odihna şi plăcerea de a trăi (v.12-13) şi încrederea că Dumnezeu, care a pus deoparte un timp pentru fiecare lucru, a hotărât şi un timp pentru judecarea celor drepţi şi a celor răi (v.17).

Înţeleptul ne spune că, pe de o parte, el crede în adâncul inimii lui că Dumnezeu va judeca atât pe cei buni cât şi pe cei răi. Dar, pe de altă parte, pe baza tradiţiei, el susţine că atitudinea omului este răsplătită sau pedepsită în timpul vieţii.


[1] Whybray, R. N. , op. cit., p. 74.

Mi s-a logodit Creola

Șapte tineri din Verona
S-au bătut pentru Creola,
Primul a căzut trăznit
Că era din Răsărit.

Altul iute-a leșinat
Că era mărunt la stat,
Și când a vrut s-o sărute,
A alunecat pe-o cute.

Al treilea, ce să vezi,
Că lucea din ochii verzi,
Ea a aprins un chibrit,
El s-a luat de bâlbâit.

De-al patrulea, ce să zic
Era bont ca un pitic
Și o da pe lingușeală
Iară ea l-a dat afară.

Dar să-l fi văzut pe cinci
Care cam avea lipici
Când să-l pună s-o citească,
Era sec precum o iască.

Șase era armăsar
Și i-a zis acuma sar,
Sări, i-a zis Creola-ncet
Și el a plâns ca în bocet.

Hei, dar să mi-l vezi pe șapte
Îi ieșea din gură lapte,
Cu du-du și tra-la-la,
Dar Creola i-a zis pa.

Cel cu opt era deștept
Ca boierul lat în piept
Avea și ceva avere
Dar i-a spus lasă-mă, vere.

Cu nouă a fost mai greu
Că nu era derbedeu
Avea niște pile-n spate
Și-nvățase ceva carte.

Ce-am pățit, domne, cu zece,
Avea acte cu pecete,
Și era de neam ales
Însă semăna c-un fes.

Hai că s-a sfârșit povestea
Și-așteptați să vă dau vestea.
Eu ședeam copil cuminte:
M-alesese dinainte.

Artistul și lumea din jur

Aşadar, autorul nu există în afara socialului. El are o familie, şi indiferent care au fost relaţiile lui cu familia, inclusiv cu tatăl, acest stâlp în jurul căruia gravitează până la moarte artistul, nu se poate contesta influenţa acesteia, în bine sau în rău, dar oricum influenţă. Aici va lua, pentru prima dată, contact viitorul artist cu viața, la modul cel mai concret cu putinţă. În cadrul familiei va mânca, se va spăla, va râde, va glumi, va suferi. 
Aceste trăiri nu sunt aceleaşi la toţi oamenii, oricât de … familiare ni s-ar părea. O familie consideră masa de prânz sau de seară, de pildă, un eveniment important, această masă se desfăşoară după un ceremonial, ea începe sau nu în prezenţa tatălui, la masă se rosteşte sau nu o rugăciune, există deci posibilitatea transformării ei într-o comunicare şi comuniune. La masă se vorbeşte, sau se tace. Tensiune este încărcată sau lejeră.
În familie, copilul, viitor scriitor, ia contact cu preţul pieţii, află care este valoarea alimentelor, i se comunică, direct sau discret, care este efortul depus de părinţi ca hrana lui să fie îndestulătoare. Dacă familia este înstărită, aceste realităţi pentru el nu vor exista concret, dar i se va sugera ce păţesc alţii şi ce recunoscător ar trebui să fie copilul tatălui care munceşte, bunicului care a agonisit avere, şi chiar Tatălui ceresc. 
Când va lua, mai târziu, contact cu preţul pâinii, cu valoarea unei mâncări, în cazul unui copil de oameni înstăriţi sau de nobili, copilul va fi surprins şi va trebui să reinterpreteze existenţa. Este cazul Micului Prinţ, din povestea lui Antoine de Sainte Exuperie. Dar nu numai al lui. 

Câteva cuvinte despre Scriptură

În raport cu educaţia, cu tradiţiile  etnice, cu mediul cultural şi religios, în Biblie oamenii au găsit, rând pe rând, epos, mitologie, epică, poezie, legi, tradiţii. 
Cu greu s-ar descoperi astăzi, noi credem chiar că este imposibil de aflat, un domeniu al vieţii materiale, culturale sau spirituale în care să nu se poată face trimiteri la Scriptură. 
Chiar şi necredincioşii declaraţi sunt nevoiţi să accepte tezaurul cultural cuprins între coperţile acestei cărţi concepută de-a lungul multor secole. Ar fi şi anevoie să n-o facă: încă de la începutul erei creştine, de două mii de ani deci, orice scriitor, creştin sau nu, s-a raportat la Biblie, subscriind, analizând, nuanţând spusele ei, sau, dimpotrivă, contestându-i adevărurile. 
Şi Biblia rezistă, cuvântul ei este viu în continuare, deşi nici o altă cetate nu a fost atacată cu atâta vehemenţă şi cu mijloace atât de diferite, dintre ele nelipsind focul, apa, inchiziţia, şi Carbonul 14. Şi este pregătită cu tot ce este necesar să reziste până la capăt. Fiindcă Scriptura este cuvântul lui Dumnezeu. 
Prin ea, Dumnezeu a vorbit oamenilor din vechime şi ne vorbeşte şi astăzi într-un mod special pe care doar cei care l-au experimentat pot să-l mărturisească.

Fabulă somnoroasă

Tinere Arici,
A zis Cumătra Vulpe,
M-am gândit la pielea ta fină de pe burtă
Și am salivat
Ca Lăbuș
După ce aleargă
După mine
Și se mulțumește cu lătratul.

Ce-ai zice de-o joacă:
Eu, îmblânzitor de lei,
Tu să dansezi pe un cerc de flăcări,
Lumea să se minuneze de blana mea
În care se va împiedica
Pieptănul tău colțuros.

Nu pot, Cumătră,
Am zis eu,
Tocmai mă duceam la râu
Unde mă așteaptă
Un pui de mierlă
Să-i povestesc
Despre Cățelul Pământul
De  sub crucea de lemn.

Minuni cotidiene

Am reușit, fără de efort,
Să deschid ochii,
Pleoapele s-au ridicat fără comandă
Uimind inginerii de pe șantierul zădărniciei
Care tocmai porniseră
Oarece macarale ultramoderne.

Picioarele dansau ca niște plopi
(Ah, ce misterioasă era căldura lor
Când mă minunam de frunza din vârf
În drumul meu spre vie
Și spre eternitatea câmpiei).

Mâinile se mișcau precum
Suveica țesătoarei
(Mama avea un gherghef
De o rotunjime perfectă,
Niciodată n-am mai văzut de atunci
Cercuri îndrăgostite,
Iar când am învățat tangenta la cerc,
Mintea mi-a zburat la
Flacăra prin care s-a desprins
O așchie din Soare
Ca să se prăşească Pământul).

Fiule,
Când ai timp,
Numără degetele de la mână,
Dar întâi să întorci palma spre tine
Și să cugeți la liniile fine ca arterele inimii.

Cineva s-a rugat
Urcând podul palmelor pe un lemn
Să-i putem citi
Cărările.