Puterea economică exercitată de familie asupra ţăranilor arendaşi comportă şi o autoritate morală. În timpul prigoanei împotriva Bisericii proprietarii creştini care, sub imperiul spaimei se resemnau să aducă jertfe idolilor, erau urmaţi în apostazie de arendaşii şi clienţii (amicilor care, ca şi ei, aduceau jertfe; alţi stăpîn; dintr-o lovitură de baghetă magică, îi convertesc pe toţi locuitorii domeniului, hotărînd că de acum înainte, cultul rustic oficiat cu ţăranii lor va fi adus adevăratului Dumnezeu; dărîmau sanctuarul păgîn ce se înălţa pe pămînturile lor şi durau în locul lui o biserică. Prestigiul ce aureolează familia este de asemeni o zonă de austeritate, în urma cu trei secole, Catilina trăsese după sine pe arendaşii săi în răzvrătirea lui împotriva Senatului; Cicero surghiunit, fusese şi
el, în clipa plecării, alinat de prieteni care puneau la dispoziţia sa: „pe ei înşişi, pe copiii, prietenii, clienţii, liberţii, sclavii şi averile lor"[1]. Familia exercita o putere materială şi morală asupra celor care o alcătuiau, precum şi asupra celor din jur; or, în conştiinţa tuturor, puterea asupra acestui cerc restrîns face din ea un membru al clasei ce cîrmuieşte fiecare cetate în parte, ba chiar imperiul întreg. Pînă şi la Roma, scrie Tacit, „partea sănătoasă a poporului vedea tot cu ochii marilor familii".[2]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu