Numai ochiul creatorului deosebeşte firul de aur în nisipul râului, doar urechea lui aude cântecul de sirenă. Nimeni nu trăieşte şi nu moare pentru o iubită, aşa cum face scriitorul cu această fiică dispreţuită de mulţime. Toţi oamenii folosesc limba ca pe-o slujnică în casă, apelează la ea ca să comunice, s-o trimită de la unul la altul, în timp ce scriitorul nu se poate despărţi de ea, căci ştie că departe de ea s-ar usca ( şi limba şi creatorul).
Şi toate aceste valenţe ale limbii, atunci când este vorba de limba literară, nu sunt folosite doar intuitiv. Limba scriitorului e cultivată, e aleasă, e desţelenită. Ea este moştenită, păstrată, dăruită cu parcimonie. Limba operei literare este logică, ambiguă, aluziv, suav anapoda. Ea pleacă, după ce a fost trecută prin creuzetul creaţiei nu livrată în pungi de plastic, ci învelită în pânza ţesută fin ca pânza de paianjăn. Limba literaturii prinde prada, o învăluie, dar n-o sugrumă. O învaţă să deguste răsăritul de soare, adierea vântului, să suporte arşita şi să asculte ploaia. Îl învaţă pe om să audă cum creşte iarba, cum ar fi zis Eminescu. Cuvântul îl ajută pe om să moară. şi Cuvântul îl ajută să învieze.
Necunoscătorii cred că limba literară este o înşiruire de cuvinte, vorbe frumos meşteşugite. Totuşi, s-a observat că fiecare operă literară impune o ordine, o organizare, o unitate a materialului ei. Uneori această unitate este foarte slabă, ca în multe schiţe sau povestiri de aventuri; dar ea poate ajunge până la organizarea complexă, bine închegată a unor poezii în care este aproape imposibil să schimbi un cuvânt sau poziţia unui cuvânt fără a prejudicia efectul de ansamblu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu