Nu știm ce-i cu strugurele...

„Noi Românii vorbim astăzi un idiom latin, faţă de strămoşii noştri preromani cari vorbeau limba dacă. Aceasta din urmă trebue, la rândul ei, să se fi suprapus peste o altă limbă, pe care stră­moşii Dacilor au găsit-o la aşezarea lor în Dacia. Intr'adevăr sânt în limba noastră o serie de cuvinte ca: groapă, mazăre şi altele cari, neputându-se explica din fondul latin, arată o apropiere evidentă cu aceleaşi cuvinte groapă, modhullă din limba albaneză şi originea lor traco-ilirică pare foarte probabilă. Dar se mai găsesc altele, cum este bună oară strugure, cari nu aparţin fondului latin, însă nici nu arată vreo apropiere cu cuvintele din limba al­baneză. Originea lor ar putea fi lămurită în mai multe feluri: sau sunt cuvinte din fondul străvechiu traco-iliric pentru care ne lipsesc forme corespunzătoare în limba albaneză, sau sunt împrumuturi pe cari Dacii le vor fi făcut din limba unor popoare cu cari au venit în atingere sau, în fine, reprezintă resturi de limbă pe cari strămoşii Dacilor au găsit-o la aşezarea lor în Dacia.[1]

---

[1] Th. Capidan, Bilingvismul și rolul femeii în păstrarea limbii, Oradea, Editura de arte grafice A. Sonnenfeeld Soc. An. 1935, p. 4.