Riscurile bilingvismului

„Dar cazurile de totală dispariţie a unei limbi sunt rare, ca unele cari se produc la intervale îndepărtate. In schimb, se observă schimbări în sânul unei limbi cari se datoresc influenţelor de afară. Aceste influenţe se arată cu atât mai puternice, cu cât raporturi de natură politică, economică şi culturală unesc mai strâns popoa­rele între ele. In Peninsula Balcanică, în care amestecul de populaţiuni este mai mare de cât oriunde, graiurile arată o apropiere atât de mare, în ce priveşte construcţia frazei şi în genere frazeologia, în­cât toate la olaltă formează un tip unitar, pe care învăţaţii străini îl numesc „balcanic". Acest termen nu prea corespunde realităţilor geografice. El nu cuprinde propriu zis numai limba Bulgarilor, sin­guri care locuesc în Balcani, dar şi pe aceea a Grecilor, Albanezi­lor, Iugoslavilor şi, mai ales, a Românilor, aceştia dini urmă aşezaţi în afară de Peninsula Balcanică. De aceea, pentru denumirea aces­tui tip de limbă noi am preferi termenul „sudest-european".[1] Re­cunoaştem însă că „balcanic" şi astăzi este atât de răspândit în lite­ratura ştiinţifică încât cu greu va putea fi înlocuit cu termenul pro­pus de noi.

Cum s'a ajuns la acest tip de limbă inexistent aiurea, cu aju­torul căruia numai dacă schimbi cuvintele poţi vorbi în fiecare limbă balcanică, este uşor de înţeles, dacă ţinem seama, în primul rând, de promiscuitatea popoarelor balcanice, în al doilea, însă, de uniformitatea unei civilizaţii care iradia din Bizanţ, de unde le venea religia sub forma orientală, cu tot cortegiul de obiceiuri şi credinţe populare. Desigur că această stare este foarte avantagioasă pentru uşurarea relaţiilor dintre popoarele balcanice. Ea este însă, şi foarte periculoasă, de oarece apropierea prea mare de graiu, dă naştere la bilingvism, iar acesta duce în cele mai multe cazuri la desnaţionalizare. Prin bilingvism s'au grecizat foarte mulţi Români din sudul Peninsulei Balcanice. Tot prin bilingvism s'au topit pe vremuri, în mijocul Românilor, mulţimea Slavilor din Dacia, de pe urma cărora n'au rămas decât un număr mare de cuvinte în limbă şi de nume în toponimie. Aceeaşi soartă au avut şi Românii medie vali dintre Balcani şi Dunăre ca şi acei din Serbia răsăriteană, unde singura mărturie care ne vorbeşte despre existenţa lor de altă dată, sunt numele topice româneşti în regiuni curat sârbeşti şi bulgăreşti.

---

[1] Th. Capidan, Bilingvismul și rolul femeii în păstrarea limbii, Oradea, Editura de arte grafice A. Sonnenfeeld Soc. An. 1935, p.5.