Pagini

luni, 30 aprilie 2012

Moby Dick


Moby Dick

O balenă cât un transatlantic,
Am călărit astăzi, iubito,
Să pot ajunge pe țărmul
Care-ți oglindea chipul.

Pe un nor cât un ocean
M-am agățat cum se ține dorul de adolescenți
Și când am sosit
Luna-ți furase chipul
(Cum doar tu îmi citești
Nerostitele pofte).

Nu știu ce voi face mâine
Când mi se va cere
Să-ți rostesc numele:
Ființă îmi ești,
Respirație ești,
Febra îndrăgostiților
Îți desenează chipul,
Sau totul e jocul desenelor
Din abecedar.

Mâine, spre ziuă,
De îndată ce va răsări Soarele
Am să-l leg de un vers
Și lumini nu va da
Până nu-mi va spune
De ce cântă cucul înaintea
Venirii tale.

Dragoste necitită,
Frunze de salcâm luate de vânt,
Mierea cu ghimpi păstrată
Pentru regina care roiește.

O petală se află între
Coperțile cărții mele
Încă nescrisă.

Sub ea
O semnătură rotundă,
Ușor alungită.

Lacrima.


sâmbătă, 28 aprilie 2012

Marea, zodia inceputului


Marea, zodia inceputului

Cât te iubesc, nemărginire,
Indiferent de forma în care pozezi
Sau te ascunzi:
Cer nesfârsit
Care-mi arată dimensiunile
Neînchipuirii,
Pământ care se termină unde începe,
Apă din care s-a scos hrana primului
Și ultimului om
Carnea din care l-ai extras pe Adam,
Bunul și tristul meu străbunic.

Un pescăruș îmi arată
Că sunt deasupra lui
Cu tot zborul rasei lui fără teamă.
Eu am vocația tristeții
Și știu să mă întreb de unde viu,
El cunoaște doar hrana
Și semnele furtunii.

Iți amintești, iubito, de noaptea
În care fulgerau planetele
Trimțându-și bezele?

Ai promis că nu vei uita
Ochii mei care semănau cu adâncul apelor.

Azi, privind cum se sparg valuri
De țărm
Am învățat
Prima literă
Din alfabetul eternității.

Numără până la doi
Și oprește.
Degetele următoare
Ne vor aminti că ne așteaptă
O altă mare.

vineri, 27 aprilie 2012

HARTA de Ion Pillat



Sînt satul strîns în punct pe o hîrtie:
Paing în drumuri negre, ca-ntr-o piasă.
Privindu-mă şcolarul o să ştie
Ce nume port, in ce judeţ şi plasă.

Atîta tot; căci oameni, vetre, locuri
Şi cîmp, şi crîng, şi brazdă, şi livadă
Şi cerul minunat cu mii de jocuri
 De raze şi de umbre — n-o să vadă.

Grafia păsării îndrăgostite



Ne vom îmbăta de zborul pescărușilor
Singurele ființe
Înrudite cu omul:
Ei părăsesc țărmul,
Înfruntă furtuni
Și se întorc de unde au plecat
Povestind aventuri.

Eu însumi, la întoarcere
Am să pictez vântul,
Cum roade el din nisipul
Infinitului nestatornic.

Voi vorbi despre o scorbură
Dintr-un castan
În care aș fi vrut să-mi fac locuință,
Chiar fructul lui mi-ar fi fost de ajuns.

Tatăl meu, nemuritul,
Mi-a dat totdeauna mai mult
(Visam o odaie și mi-a dat trei:
Una pentru efemerul meu trup,
Una pentru spălarea picioarelor
Iar cea de a treia perntru privitul cerului).

În palatul cu ieșire la mare
Voi număra pescărușii.
De când m-am trezit
A trecut doar unul.

Știu și de ce:
O aripă erai tu,
O aripă eu.
Dumnezeu era zborul.

Renunțarea la colțurile pătratului



Nu puteai să dormi
Azi noapte
Și-am crezut că ai coșmaruri,
Că zmei și feți-frumoși
S-ar încăiera pe tine,
Iar flăcări din săbiile lor
Ți-ar fi deranjat pleoapele.

Dar tu, copil răsfățat,
Aveai griji cum te voi lua
Dacă voi ajunge pe Lună,
Cosmonaut de iluzii cum sunt.

E simplu, Prințesă,
Fizicienii iubirii de mult au rezolvat
Transportul sentimentelor:
Vei fi la mine în sân.
Noaptea dorm cu mâna sub cap,
Iar tu ești ghemuită
Cu suficient loc să răsfeți
Gâtul de lebădă
Chiar în pumnul meu
Strâns încât să-ți simtă conturul.

Îngeri necăzuți în păcat
Te vor veghea,
Eu voi visa castele de cuvine.
Silaba și țărmul,
Consoana și turnul,
Cuvântul și nemurirea.

joi, 26 aprilie 2012

Cântec pe trup de vioară



Nu aștepta vara, iubito,
Temperatura crește de mult,
În vremea când eram soldat
Te luasem deja azimut.

Ce crezi că poate aduce
Luna lui cuptor și arșiță
Când pentr-o privire cu verde
Renunți și la bolta de viță.

Voi urca dealul, voi găsi o potecă
În vârf îmi aleg un copac
Printre frunze voi admira norii
Și trisțeții voi pune capac.

Chiar și un dop, ca să nu fiarbă
Decât cu tine pofta din sânge
(Mergi înainte, nu te opri,
Vreau să evit rima cu sânge).

Cum vezi, cu gândul la vară
Pot chiar să glumesc sau să plâng
Când te-am văzut prima oară,
Țin minte, te-am privit cam nătâng.

Între timp am mai crescut și eu
Cu gândul la ce-o să fie la vară
Și chiar am învățat notele
Să când din trupul tău de vioară.

miercuri, 25 aprilie 2012

Vechi conflict in spiritualitatea europeana


Principala constatare este că lumina artei a reuşit să netezească un puternic conflict ivit în cadrul spiritualităţii europene. Legătura dintre realitate şi arte pare indestructibilă: „ încă de acum un veac o nouă decadenţă a artei coincide cu ultima mare criză înregistrată în viaţa modernă. Conflictul nu se mai poartă între natură şi spirit, ci între două aspecte deosebite ale spiritului, adică între civilizaţie şi cultură. Dezvoltarea neobişnuită a tehnicei moderne apare responsabilă în deschiderea acestui nou desechilibru; produsele puse în slujba valorii economice, prin desvolta­rea lor invadantă, nu se mai desfăşoară paralel şi normal cu efectele celorlalte valori.
Evident, soluţiile artei nu totdeauna au fost fericite. Una din formulele neizbutite este aceia aplicată de către cu­rentul naturalist. Aci arta, în loc să domine termenii aflaţi în cauză, se pleacă condiţiilor tehnicei, postulând ob­servarea minuţioasă a celor mai nesemnificative amănunte, fără să proecteze asupra lor însufleţirea panteistă. Detaliul mort, justificat de activitatea tehnică pentru necesităţile sale speciale, nu mai apare motivat în arta naturalistă, care descrie pe zeci de pagini componentele şi piesele unui obiect oarecare. Această operaţie  nesemnifi­cativă pentru Papu, este menţionată numai ca un document al străduinţelor artei de a limpezi conflictul menţionat dintre civilizaţie şi cultură.”[1]


[1] Edgar Papu, Soluţiile artei în cultura modernă, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1943, p.14.

În sală, de Eugenia Miulescu



În sală
Doar inima mai bătea;
La ferestrele mari
Cu gratii în semnul crucii
Copilăria şi prima iubire
Aşteptau o sentinţă.

Pentru vina
De a fi iubit aproapele

În numele adevărului
Vei rămâne să sapi în pământ
Fântâni
Ca să ne stingem setea.

Şi strig: Ajunge!
Din fântâni
Ţâşneşte sânge.


Edgar Papu despre artă


Sugestiile preocupării de artă sunt aci cele care desvelesc infinita expresivitate a universului. Privite sub acest unghiu, aspectele creaţiunii nu mai apar contingente, iar semnificaţia valorii triumfă pretutindeni. „Nu există nicio dificultate, scrie Papu,  în faptul de a recunoaşte ca axiomatică definirea lui Dilthey asupra Evului Mediu ca epocă teologică, a renaşterii ca epocă artistică şi a vremii moderne ca epocă ştiinţifică. In ceea ce priveşte ultima etapă, apare evidentă imensa contribuţie a punctului de vedere cunoscător şi ştiinţific asupra tuturor ac­tivităţilor spirituale. 
La rândul ei, vremea mo­dernă se constituie ca o moştenire a renaşterii; de aceea, cu toată întipărirea pe care o dă ştiinţa întregii epoci menţionate, unele sinteze spirituale de prim ordin sunt făptuite, în acest răstimp, tot de către artă. Mai departe, Edgar Papu înregistrează soluţiile date de către perspectiva artistică tuturor crizelor de ordin teoretic, ce încep din timpul marilor maeştrii ai picturii şi se continuă până în veacul al XX-lea, veac ştiinţific.”[1]


[1] Edgar Papu, Soluţiile artei în cultura modernă, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1943, p.6.

Declarație totală



Te miri că nu mă tem de copacii bătrâni,
Care-ar putea să mă strivească-n cădere,
De drumurile care m-ar pierde cândva
Și de ce nu ocolesc fatalele iele.

Te miri că am fruntea brăzdată adânc
Iar brațele sunt slabe ca malul
Au cântat mulți poeți nedreptatea
Unul chiar se numise Bogdan și Amaru.

Cum de mă ridic după strâmbe căderi
Ai vrut să afli întrebând vrăjitoarea
N-avea habar, nu știu nici profeții
De ce decantez în taină licoarea.

Ție pot să-ți spun că ții un secret
În sânii pe cari nu i-a atins muritor
După ce îmi vei spune adio
Tot una-i de trăiesc sau de mor.

Transformarea furtunii în nuntă



Îmi era teamă, Creola,
Să nu mă ia vântul
Și să mă ducă
La tine-n iatac
Unde n-aș fi știut
Să m-ascund
Și nici să mă prefac muscă
Sau rac.

Ideea cu musca era bună
Fiindcă exersam capul în jos
Modestie care mă paște
De când te cunosc:
Bunicul a zis
Când văd o prințesă
Pod de argint să-i zidesc în cale
Pe care să treacă doi cai și-o căruță
Agale,
Iar lada de zestre să-i fie
Din aur pur
Să se minuneze și tătânele ei
Chiar de-o fi beat tun.

La rac am cugetat cam așa:
Tu o să crezi că merge anapoda
Și vii să-l prinzi de picioare
Și-atunci apar eu, hopa, hopa,
Și fugim pe cărare.

Pam pamflet



La Turnu Severin
Am prins un lin
Și nu l-am prăjit
Că era jigărit.

Un altu la Brucsel
A făcu pe el
L-au prins în trin:
Vita era el.

Ăl de la Paris
Avea ochiu-închis
Făcuse burtă
De ivașcă multă.

Tot el în istorii
Se lua de prigorii
Era guguștiuc
Cu muștiuc.

Ca academicean
I-aș da un cocean
Oltean de pripas
Să se șteargă-n nas.

Acum am să plec
Dar nu mă aplec
Și când mă întorc
Îi bag în cojoc.

Să fie hazliu
Îi botez în Jiu
Creștini sau arabi
Îi fierb ca pe crabi.

Deci, pe golani de ilfov
Tot mai am un of
Și  i-aș da la muște
Ca să simtă nuș-ce.

Cleopatra către Cezar


Ciudate coifuri aveți pe cap,
Îmi vine să râd
Ce galici cucoși o să iasă din voi,
Și câte cizme vor face barbarii
Din pieile voastre italice.

Ce-mi vine să râd de voi,
Împielițaților,
V-ați ras de mândri ce sunteți,
Să înșelați lumea că nu ați avea
Animale în trup
Și doar mintea v-ar fi împietrită.

Praf și pulbere,
Pustiuri arabice aș fi făcut
Din oștirile voastre
De nu leșinam
Când m-a atins Cezar.

Împărate,
Nu e loc în pat pentru doi,
Nu mai împinge firavul meu trup,
Piramidele se vor toci,
Nisipul se va schima-n diamante
Dar nimeni nu va deslipi șiul
Dinte Cezar și Cleopatra.

Când numărătoare începe de sus
Se vede întâi spinarea ta curbă.
Ce târfă ai făcut din mine,
Augustus fără obraz de bărbat.

Mânza mea




Mânza mea cu stea în frunte
Îți dau ție câmpu-ntins
Să-l faci către ceruri punte
Înainte de-a fi nins.

Să fii iute ca și mă-ta
Care te-a adus pe lume,
Armășari și-au pierdut bâta
Când au vrut să-și facă nume.

Ca să-i moștenească steaua
Se credeau zmei de grumaz.
Numai mie mi-ai luat șeua
Și-o păstrezi demnă și azi.

Și când te-oi lua la plimbare
Ai să simți că sunt ușor,
Drumul va coti spre mare.
Peste munți vom trece-n zbor.


Mânza mea cu stea sub limbă
Când nechezi apare luna
Glasu-n flăcări mi se schimbă
Printre stele tu ești una.

marți, 24 aprilie 2012

Aruncă butucii în sobă, Creola





Aprinde lumina, Creola,
Să pot admira noroacele
Să uit lecția de zoo și flora
Și profesoara cu ce și cu cele.

Rostea cacofonii cu duimul
Dar atunci îi admiram mersul
Aș fi unit plusul cu nulul
Ca să pricep universul.

Ea se răsfăța la catedră
Și nici n-aveam habar ce preda
Eu o plimbam în pădurea de cedră
Și-o așteptam să spună un da.

N-a fost să fie și sunt fecior
Abia ridic ochii spre tine
Dacă mă lași să privesc un picior,
Aprinde lumina și cheamă albine.

Să vadă și ele cum gustăm miere
Fără de stup, faguri și flori,
Aprinde lumină, fă-te muiere,
Și schimbă-mi privirea în sori.

Până se află



La început eram
Amândoi
Născuți din aceeași noapte
De dragoste
Și sub aceeași zodie.

Pentru ce ai sortit unuia
Neodihna
Și celuilalt trupul de trestie.
Ai pus într-un taler
Sâmburi de vrere
Și-n altul greul pământului.

De unde răsare
Câmpul așternut cu lumini
Și trifoi
Și cine poate să iubească în taină
Chipul pierdut
În fiecare lovire de val.

Ferește-te, noroc,
De picior de te-apuc
Îți dau foc.
Trebuia să știi
Lângă somnul cui
S-au adăpostit magii.

Ți-a rămas
Cea din urmă scăpare
Lăsată ție, lăsată mie,
Furată din cer.

Cel născut fără stea
Sapă
Până se află.
(1971)

Achile



Achile

Alungat,
Cercuri de frig
Se bat în jurul frunții mele
Vulnerabile.

Îmbrățișați
Trupul va curge
Furnicăind
Sub tălpile mele vulnerabile.

De voi clipi
Noaptea intră în zi
Și bâjbâi
Nemaivăzând nici până
La călcâiul meu vulnerabil.

Nici nu te las
Să fii
De teamă să nu pătrunzi
În sângele meu vulnerabil.
(1974)

Cine zice că nu este

Tu zici că sunt rege,
Eu știu că ești prințesă,
Râd macii de noi
Până li se ofilesc petalele.

Am întrebat râul
Ce rost are curgerea,
Iar el mi-a vorbit despre timpul
Când nu erau decât sus și jos
Ca în îmbrățișarea îndrăgostiților.

Era gata-gata
Să se supere Creola
Când am întrebat-o
Care-i marginea regatului meu.

Eu, eu,
A răspuns,
De la mine și până la mine
E distanța de la Soare la Lună,
Iar Luna are o oglindă minusculă
În care se vede
Întregul.
Ochii tăi, de pildă,
Apar ca verdele din adâncul mării,
Marea ca o iubire de după amiză.

Cam la ceasul când viseză
Copilul
Sânul mamei.


Iubește plopul, admiră bradul

Plopul e născut din apă
Și cer,
Frunzele lui sunt sensibile
Ca un adolescent
(Nu știe ce-i fericirea,
Nimeni nu-l întreabă de ce crește).

A pierdut și vremea
Când i se tăia trunchiul
Ca să dea-n primăvară
Sute și sute de ramuri firave
(Nuiele pentru coșuri
De  strânsură).

Te poți îndrăgosti de el,
Crește repede,
Te întrece și-i vezi copiii
Renăscuți fără lacrimi.

Iubește-l.
Din el nu se fac scânduri
De putrede coșciuge.
Arde degeaba.

Dacă vrei să știi ce va fi după
Ascultă focul care scoate scântei.
Fiecare creangă de brad
Se înclină
Amintind răstignirea.

Stele pe cer
Au miros de rășină.
Pururi iubirea.

luni, 23 aprilie 2012

Dimitrie Stelaru,Cine sînt ei?


De ce merg atît de încrezători,
cu ochii luaţi din soare,
vorbind, rîzînd ?
Cine sînt ei ?
Din ce hartă se întorc ?
Feţele lor de bronz
au strigătul luptătorilor neînvinşi,
dar frunţile nu le sînt împodobite cu laurii cezarilor,
au gloria sîngelui.

Sub paşii lor tremură asfaltul somnoros
şi vîntul deschide uşi,
casele nu se ascund între grilajuri.
Cine sînt ei ?
De unde se întorc biruitori ?

Dimitrie Stelaru, ŞI VISEZ


în oraşul cu guri flămînde am stat,
prin evantaie de case intrate în pămînt
cu ferestre ca noduri de trestii,
 şi somnul mi-a întins racle oaselor.

Am stat în el ca un bătrîn trubadur,
stau şi astăzi în el
 şi visez, visez o dragoste supremă
 şi a doua zi sînt singur.

De-a baba-oarba cu prințesa

Se bat președinții între ei
Ca amantele părăsite
(Iar ele sunt bătrâne rău,
Descărnate,
Nu mai au pofte,
Doar câțiva dinți
Pentru răzbunare).

Despre popoare se zice
Că ar fi vorba în cărți,
Dar eu căutam regi și împărați.

Spune-mi, iubito,
Care dintre cezari era Cezar.

Să nu-mi spui că și Napoleon era scund,
Acesta era trucul lui,
El călărea norii, dar
Când întâlnea muritori
Devenea cinic
Și-i plăcea să-i vadă aplecați
Pe snobii cu sânge albastru
Devenit de multă vreme gri
(Un fel de zeamă de varză).

Dar care dintre cezari era Cezar.

Ce zar, copilă șireată, ce zar
Ai aruncat
Între sâni.

Și amândoi aveau diamante
Cu nume de imperator.

Nu mai mă trimite la cărți
Orice alegere aș fi descifrat
Era pagina cu numele nemuririi.

duminică, 22 aprilie 2012

Eminescu: omul deplin și poetul deplin

Şi totuşi cititorul român a ştiut, mereu, că Eminescu este mai mult decît un mare poet blestemat. Au venit atunci „ale­xandrinii" culturii noastre să-1 cerceteze pe toate feţele şi să-i pună scrierile în ordine, iar din rîndul lor s-au ales, ca mari de tot, Călinescu şi Perpessicius. 


Despre strădania exemplară a celui din urmă, nu trebuie spus decît că nu putea şi nici nu tindea să dea o imagine a omului deplin, ci doar a operei depline ; dar a rămas şi ea la poezie (6 volume din cele 15 proiectate), confirmînd, fără să vrea, imaginea poetului doar ca poet. 
Călinescu, în schimb, a reuşit cu adevărat să cuprindă totul, explorînd, ca nimeni altul încă, cu o competenţă suverană, lucrurile ; dar pînă la un punct a rămas un alexandrin — deşi era dincolo de condiţia aceasta, prin viziunea sa critică, ba chiar prin creativitatea pro­prie — căci a sfîrşit prin a pune pe cîntar lucrurile, spunînd în spirit de exactitate cit ştia şi ce sorţi în cultură avea Eminescu („Ar fi exagerat, desigur, să-i atribuim o filozofie originală !" ; [în materie de filozofie] „noţiuni temeinice şi pornire tehnică de specialitate nu avea" ; „Eminescu n-avea cum şti engleza" ; „Se poate vorbi de o îndrumare ştiinţifică se­rioasă ?" ; „Căpătase relativ târziu pasiunea pentru limba latină" ; „Greceşte, Eminescu hotărît nu ştia" ; „Ştia Eminescu limba fran­ceză ? citise asiduu cărţi [...] fără însă să stu­dieze gramatica.")
C. Noica

Investitura în cultură

„Căci într-adevăr, cei fără învestitură exte­rioară, tocmai ei au fost de cele mai multe ori cei care au dat învestitura ultimă în cultură, în primul rînd vine Homer, rapsodul, şi pe urmă apar alexandrinii — în frumoasele gră­dini ale lui Ptolemeu, printre manuscrisele adu­nate cu pietate —, să pună ordine în lucruri, ba să pună chiar accente şi spirite peste cuvin­tele rapsodului, care poate nici nu ştia să citească bine, necum să scrie după regulile unei gramatici încă neexistente. 
Întîi este folclorul şi întîi vine petrecerea culturii prin cugetul propriu întîmplată în cazul lui Eminescu, pe urmă vine o „Junime", care putea foarte bine să nu însemne mai nimic, cum nici nu fusese într-adevăr prea mult pînă la Eminescu şi Creangă. Iar ceasul fericit al culturilor naţionale este acela în care Maioreştii nu au întîrziat prea mult, ba într-un fel cînd au fost şi alt­ceva decît contemporani cu creativitatea ade­vărată : cînd i-au fost sprijinitori şi au alin­tat-o, în nemîngîierea ei.”
C. Noica

Colind, de Eugenia Miulescu


Să mă scald, să mă scald
În lumini de oglinzi
Limpede trupul
Să mi-l înfăşor
În floare, în floare de leandru.

Ochii mei caută, ochii mei caută,
Drum fără întoarcere
Drum fără întoarcere
Glasul îşi cere răsplata
Pân la cântatul
Pân la cântatul  de ziuă.