Pagini

miercuri, 18 aprilie 2012

Despre Constantin Noica (II)

Astfel se face că atunci când sculptorul şi poetul Mihai Olos, aflat în vizită la mine acasă, mi-a spus că are o întâlnire cu domnul Noica, la Casa scriitorilor, şi că m-ar putea lua şi pe mine, nu am aşteptat a doua invitaţie. Eram de-acum băiat mare, cum ar fi zis Nicuţă Tănase, publicasem şi eu două cărţi la Editura Cartea Românească - volumul de versuri „Duhul Pământului” şi un eseu despre Mihai Ralea. L-am întrebat pe prietenul Oros dacă pot să-i ofer domnului profesor o carte cu dedicaţie. Mihai, care-l cunoştea bine, făcuseră împreună chiar o excursie prin Nordul României, m-a sfătuit să nu iau volumul de versuri, că domnul Noica nu prea iubeşte poezia, dar... Cum şi cât o iubea sau nu, voi vorbi poate mai târziu.
Iată-ne la masa de la invidiatul restaurant-cantină de pe Calea Victoriei. Ca să ne vadă eventualul cititor, dau mai întâi vârstele: Noca – 64 de ani, Olos – 33 (cifră magică), eu – 29 (cifră fără semnificaţie). Mihai, pe lângă că era un tip frumos şi talentat, mai era şi umblat prin lume – ajunsese la Roma îmbrăcat în haine tradiţionale, prezentându-se dac (sau fiind luat ca atare), încât s-a scris în presă că ar  coborât de pe Columna lui Traian. Eu nu ştiu cum eram: privesc, scriind  aceste rânduri, o fotografie de epocă şi, ca într-o vorbă a lui Călinescu, mă întreb cine este tipul care se uită la mine.
Dar Noica? Ehe, he, cum ar fi behăit Marin Preda, he, hehe! Îmi era antipatic (eram tânăr şi fără minte, nu vă grăbiţi să mă judecaţi, partea a doua din autocritică e valabilă şi acum). Îmi era antipatic fiindcă nu mai văzusem aşa ceva. Aveam impresia că mă priveşte (mă cercetează, aş zice acum) şi vrea să-i spun cine sunt, dar fără să mă întrebe, iar eu nu prea ştiam cine sunt. Şi vorbea cumpătat, rostea cuvintele clar, dar nu declama, nu le rotunţea precum actorii; nici nu le dădea drumul lăsându-le să se rostogolească precum pietrele. Eu ce puteam să fac? Tăceam şi mă miram că spusele lui erau foarte interesant, dar parcă aşa ceva ştiam şi eu, însă când voiam să repet în gând ce auzisem, nu puteam reproduce. Eram plin de prejudecăţi: îi observam nasul acvilin, de pasăre, iar eu auzisem că oamenii cu nasul coroiat (oribil cuvânt) sunt răi. Îi cerea lui Mihai Olos să încerce să trimită nu ştiu cui schiţele unor desene făcute de el, spre un oraş planetar, care să dea sama de rostul românesc. Nu vedeam nicio legătură între pătratele lui Mihai - unul în prelungirea altuia, apoi unul peste altul, crescut în umbră - şi bârnele care se împlineau la colţuri în temeliile caselor din lemn de la munte. Dar mai păstram nişte sechele de bun simţ din familie şi mă foloseam de ele: când nu ştii, taci. Abia mai târziu, am aflat de la Marin Preda că mai este o variantă: „când nu ştii un lucru, întrebi!”

Niciun comentariu: