Era vremea frumoasă-n grădină,
Stelele păreau candelabre,
Nu prevesteau nimic rău
(Ele nu se opresc din mers
La porunca oricui,
Iar Iudeei i s-a dat doar o dată şansa
Să vadă una anume
Peste Bethleemul lui Iuda şi,
Mai ales, al lui David)
Iar ucenicii dormeau.
Nu-luase pe toţi doisprezece,
El ştia că le e somn
(Ce-i drept mâncaseră şi cam mult,
Fuseseră serviţi la meserie,
Spălaţi erau,
Iar de baie li se zisese că nu ar fi nevoie),
Alesese doar trei,
Mai de ispravă
Şi oarecum încecaţi,
Toţi buni de harţă
Şi chiar de veghe.
Dar au adormit tustrei
Ca la comandă
(Oameni ca noi, de!).
Ar fi avut şi Domnul nevoie de o vorbă bună,
Să i se confirme că omul e om
Pasărea zboară,
Iarba se usucă
Dar creşte din nou primăvara,
Cum bobul de grâu crapă, crăpa-i-ar coaja.
Eram obosit ca un bivol,
Nesimţit ca un vameş,
Slab ca un moşneag nehrănit,
Uitat de copii şi de fiică
(Ultima uitare doare cel mai tare).
Ce faci, Petrache, am auzit prin somn.
Dorm, Domnule, am răspuns buimac.
Dormi! Dar mai bine trezeşte-te,
Că am vegheat eu
Şi pentru tine.
Hai, priveşte lucrarea
Celor fără nume şi somn.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu