Vorbirea unui om nu are nimic de-a face cu semnalele păsărilor sau animalelor care-şi manifestă spaima ori bucuria. Ea a fost dată omului cu un cu totul alt scop şi poate fi judecată din cel puţin trei puncte de vedere:
1. Din punct de vedere al corectitudinii gramaticale.
2. Din punct de vedere al cunoştinţelor pe care le exprimă comunicarea.
3. Din punct de vedere al timbrului personal.
În prima categorie, atunci când ascultăm pe cineva vorbind, ne dăm seama involuntar dacă avem de-a face cu un om pregătit, absolvent al unei şcoli, capabil să se exprime, sau avem de-a face cu cineva care rosteşte vorbele aşa cum îi vin pe limbă, exprimând o gândire minimă, despre care Anton Pann ar fi zis “Vorba pe unde a ieşit mai bine să fi tuşit.”. Sunt, fireşte, destui oameni care nu au urmat şcoli, dar care vorbesc corect din punct de vedere gramatical, pentru că şi-au însuşit de la părinţi o vorbire lipsită de greşeli. Altădată sunt suficiente patru clase ( dar nu de oricare, ci sub supravegherea unui învăţător bun), iar deprinderile formate atunci pot să folosească toată viaţa.
A vorbi fără greşeli este, desigur, foarte important, dar aceasta nu rezolvă totul. Orice om are pretenţia (îndreptăţită!) că el este peste nivelul câtorva fraze însuşite de la alţii şi gata să le repete. Individul are o gândire proprie, o simţire proprie şi vrea să comunice acele frământări şi sentimente care-l definesc, sunt doar ale lui, doar el le-a trăit sau le-a reţinut. Pentru aceasta nu-i mai sunt suficiente cele câteva sute de cuvinte din bagajul general ( fondul principal de cuvinte al unei limbi) şi nici respectarea unor reguli minime: acordul subiectului cu predicatul, întrebuinţarea corectă a numărului şi a persoanei unui verb.
Abia a treia categorie, din cele numite mai înainte, dă cu adevărat măsura personalităţii unui om. Fie că are sau nu şcoală, vorbirea trădează cultura şi sensibilitatea sa, nivelul de gândire, dacă reuşeşte să se exprime pe sine sau este doar transmiţătorul unor fraze primite de-a gata, a acelui limbaj de lemn, care face zgomot, dar nu comunică nimic adevărat. Este limbajul lozincilor, al sintagmelor din ziare, al prefabricatelor, şi vai, uneori, chiar al discursurilor şi predicilor.
Regulile de mai sus nu s-ar putea aplica decât parţial scriitorilor, întrucât plecăm de la premiza că ei au învăţat limba română …înainte de-a se fi apucat de scris. Altfel ar risca vorba, nu tocmai galeşă, a unui confrate: omul acesta a scris mai mult decât a citit! După ce trecem peste impedimentul învăţării limbii, unui scriitor îi cerem să aibă o relaţie specială cu limba, cu regulile ei, cu morfologia şi sintaxa, cu vocabularul limbii, cu fiecare cuvânt în parte şi chiar cu Cuvântul. Căci la început a fost Cuvântul. Abia după aceea urmează literatura…Adică povestea, relatarea, învăţătura ce trebuie trasă după o întâmplare. Şi, în mod paradoxal, deşii scriitorii folosesc cele mai multe cuvinte dintre toţi cuvântătorii, lor li se cere, într-o dimensiune sporită: vorbirea voastră să fie da, da, iar nu,nu. Fiindcă mulţi vom fi judecaţi şi osândiţi pentru cuvintele noastre, dar pentru nimeni nu va fi stacheta atât de ridicată ca în faţa unui scriitor. Spunem aceasta fiindcă ştim că fiecăruia i se va cere rod după darul încredinţat lui, şi doar scriitorului i s-a dat talantul cuvântului. El este destinat, ales să atingă ceea ce estetica Renaşterii numea concinnitas, adică lucrul desăvârşit, altfel spus, perfecţiunea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu