Pagini

luni, 14 mai 2012

Importanţa alterităţii


Reanimarea marelui impuls depinde de o întoarcere spre sine a unei inteligenţe pornite cîndva de aici. În critica sensibilă trebuie dat nume unui resentiment paralizant. Acesta se alimentează dintr-o ură ancestrală împotriva „masculinităţii" şi se manifestă prin afişarea unei atitudini cinice faţă de realitate, faţă de eforturile pozitivismului, atît a celui politic, cît şi a celui ştiinţific. Teoria lui Adorno a luat poziţie împotriva atitudinilor complice, legate de „crezul practic". Făcînd o echilibristică ce aduce mai degrabă cu ficţiunea, ea a încercat să construiască o ştiinţă care să nu fie putere. Şi-a găsit refugiul în imperiul mamei, în sfera artelor şi nostalgiilor încifrate. „Iconoclasm" - să nu calci niciodată cu tot piciorul. Gîndirea defensivă îi caracterizează stilul - încercarea de a apăra un eden interior, unde amintirile fericite s-au întrepătruns cu o utopie a femininului. într-o scriere timpurie, Adorno îşi dezvăluie, fără reţineri, secretul emoţional-epistemologic. în cîteva pagini extrem de lirice, el vorbeşte despre plînsul pe care i-1 provoca muzica lui Schubert, despre comuniunea dintre cunoaştere şi lacrimi. Plîngem la auzul acestei muzici pentru că nu sîntem ca ea, o perfecţiune, care-ţi întoarce privirea spre un citat îndepărtat, spre dulceaţa pierdută a lumii.
Şansa este să gîndeşti lucrurile ca pe ceva pierdut, o frumoasă alteritate. Nu poate fi vorba despre mai mult decît o intuiţie, de care ne apropiem cu lacrimi în ochi, fără să o atingem. Restul şi-aşa aparţine „vieţii neadevărate". Domneşte lumea taţilor, în acord per­manent cu granitul abstracţiunilor precipitate în sistem. La Adorno, camuflarea masculinului a mers pînă acolo încît, din numele tatălui său, el a reţinut doar o literă, W. Drumul spre o vale a florilor (Wiesengrund) nu trebuia să fie neapărat un drum al buştenilor (Hotzweg).[1]


[1] Peter Sloterdijk, Critica raţiunii cinice, Editura Polirom, 2003, p.15.

Niciun comentariu: