Pagini

marți, 12 iunie 2012

Spre o istorie politică a literturii române postbelice



Literatura română era, la sfârşitul celui de al doilea război mondial, o literatură matură şi sincronă literaturilor europene, fiind, de asemenea, integrată în circuitul curentelor de peste ocean. În proză, prin Liviu Rebreanu, Mihai Sadoveanu, Gala Galaction se definise specificul naţional, iar prin Camil Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu, Anton Holban, Mircea Eliade îşi demonstrase vocaţia modernă. Prin Urmuz, Tristan Tzara, B. Fundoianu literatura română se situa în avangarda modernismelor.
Poezia interbelică, prin Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia atinsese cele mai înalte cote ale valorilor estetice. În sfârşit, critica şi istoria literară oscilau, cum era firesc, între curentele sămănătoriste sau poporaniste dominate de N. Iorga, C. Stere sau G. Ibrăileanu  şi estetismul lui M. Dragomirescu sau modernii Tudor Vianu, G. Călinescu, Vladimir Steinu.
Intrarea armatelor sovietice pe tertoriu României, în august 1944, avea să ducă la o  schimbare radicală a realităţilor politice, economice şi sociale cu urmări a căror dimensiune nu putea fi bănuită aproape de nimeni. Literatura, chiar dacă nu era prima afectată, avea să fie domeniul care va ilustra cel mai bine frământarea veacului. Fiindcă, este evident că viaţa literară exprimă, cu mijloace proprii, viaţa socială şi politică a vremii, urmând, depăşind sau contestânt jocul ideilor şi ideologiilor care defineau prima jumătate a secolului al XX-lea. Aceasta pentru că arta este socială prin natura, dar şi prin funcţiile pe care le are în compexa existenţă umană.  Tipul de existenţă a artei, procesul funcţionării ei sunt, de asemenea, fenomene sociale. Literatura şi toate celelalte arte se dezvoltă într-o interdependenţă specială cu realităţile istorice, politice şi sociale, fără să fie însă într-o legătură logică de tipul cauză efect, întrucât creatorii sunt personalităţi puternice care reacţiunează diferit la stimuli externi.
Creaţia artistică este destinată oamenilor, iar aceştia, ca şi autorii, trăiesc într-un cadru social, integraţi – mai mult sau mai puţin – unor grupuri. Iuri  Surovţev, unul dintre cei mai constanţi analişti ai artei din perspectivă sociologică ajunge la concluzia fără mechivoc că  abordarea sociologică a artei este nu doar îndreptăţită, ci “organic necesară” ( Poetică, estetică, sociologie, Bucureşti, Editura Univers, 1979, p. 224.)
Până în prezent, subiectul a fost tratat accidental. Deşi au existat critici şi istorici literari atraşi de perspectiva sociologică (Mihai Ralea, Traian Herseni, Ion Ianoşi, Z. Ornea, Mihai Ungheanu, Mircea Martin), nu s-au elaborat lucrări sistematice pornind de la o viziune unitară.
Istoriile literare din perioada 1944-1989, fiind parţiale, au fost concepute excluziv prin prizma ideologiei totalitare, acordând importanţă scriitorilor cu orientări de stângă şi elimininând sau doar criticând scriitorii cu adeziuni, simpatii sau doar suspectaţi că ar fi avut atitudini de dreapta (Nicolae Manolescu, Dumitru Micu, Literatura română de azi, 1944-1964; Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războiaie mondiale). Cele de după 1990 sunt, în exclusivitate, istorii critice (Dumitru Micu, Ion Rotaru, Alex. Ştefănescu, Nicolae Manolescu). Sub pretextul estetismului, s-a eludat aproape în totalitate conflictul ideologic. Marian Popa depășește însă zona esteticului și prezintă și contextul socio-politic.
Încercarea de obectivism sau estetism continuă să întreţină confuzia de valori.
Mulţi dintre criticii literari de prestigiu s-au folosit de criteriul estetic pentru a evita realitatea istoriei,  mentalităţilor şi, în general, amestecul brutal al politicului.
Contribuţia studiilor lui Mihai Ungheanu, Ilie Bădescu, Theodor Codreanu, Mircea Martin la restabilirea adevărului istoric a fost minimalizată sau trecută sub tăcere.
Un proiect iniţiat de New Europe College din Bucureşti, sub conducerea lui Dan C. Mihăilescu nu a fost realizat până în prezent.
Cercetarea nostră porneşte de la premiza că nici-o cultură nu poate exista în afara societăţii, aşa cum nici-o societate nu poate exista în afara culturii. Sociologul Anthony Giddens afirmă categoric că „fără cultură, n-am mai fi deloc „umani”, în sensul general al termenului, n-am avea un limbaj în care să ne exprimăm, n-am poseda simţul conştiinţei de sine, iar capacitatea noastră de gândire sau de judecată ar fi extrem de limitată.
Istoriile şi dicţionarele de literatură apărute după 1989 preiau, în linii mari, scara de valori impusă de propaganda de partid sau de grupurile literare de orientare din jurul revistei „România literară”. Istoria semnată de Al. Ştefănescu, deşi apărută înaintea istoriei lui N. Manolescu, exprimă punctele de vedere ale celui din urmă, directorul publicaţiei la care activează cel dintâi. Dicţionarele elaborate de Academia Română, sub egida academicianului Eugen Simion, reprezintă scara de valori exprimată de acesta în prealabil în volumele „Scriitori români de azi”. Sunt culpabilizaţi sau minimalizaţi scriitori care nu au susţinut ideologia de stânga, cu o îngăduinţă suspectă pentru stricătorii de cultură ai „obsedantului deceniu”. Deşi „Literatura nu este însă numai un fenomen artistic sau, şi mai exact, pentru că literatura este un fenomen artistic, iar acesta este, prin definiţie, o creaţie umană, adresată oame­nilor, iar aceştia sunt fiinţe sociale care nu trăiesc şi nu se dez­voltă decît în societate, literatura este implicit un fenomen social ( Traian Herseni, Sociologia literaturii, p. 10), iar acest adevăr nu transpare aproape de loc în aceste analize.
Interpretarea şi aprecierea unei opere de artă, ca produs al energiei creatoare omeneşti, trebuie să pornească de la alte premise decât interpre­tarea şi aprecierea unui produs al naturii. Dacă vrem să explicăm un produs al naturii printr-o anumită calitate sau intenţie a creatorului său, riscăm să ne înşelăm; în schimb, nu putem înţe­lege pe deplin o operă rezultată din activitatea omului, dacă nu încercăm să aflăm în ce aptitu­dine intrinsecă naturii omeneşti îşi are originea, şi dacă nu ne întrebăm ce scop intenţionează creatorul să atingă cu ajutorul ei. Când este vorba de un produs al naturii, oricare din multiplele sale aspecte poate fi izolat şi considerat ca fiind esenţial, dacă îl privim într-un anumit context; în cazul unei opere realizate de om, însă, este esenţial doar aspectul de dragul căruia a fost creată, iar tot ce i se adaugă, independent de intenţia creatorului şi de gradul în care este stăpîn pe opera sa, este neesenţial (Konrad Friedler, Scrieri despre artă, Bucureşti, Editura Minerva, 1993, p. 22).
Afirmaţia lui Friedler era valabilă însă la în a a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când a fost exprimată, în plin romantism, dar nu se poate susţine şi astăzi, când datorită mass-mediei opera de artă influenţează milioane de conştiinţe. Opera lui Soljeniţîn, ca să dăm un singur exemplu, nu este importantă doar prin valoarea ei estetică, ea a zguduit conştiinţele receptive ale Estului şi Vestului, trăgând semnalul de alarmă asupra diverselor forme de manifestare ale Gulagului. Literatura, deşi se deosebeşte de alte arte prin recrearea unei realităţi cu valoare estetică, este, în acelaşi timp, o activitate a spiritului, care se adresează conştiinţei, simţului civic, contemporanităţii şi posterităţii. Ea dă sama, cum zicea cronicarul, despre cele văzute, ştiute şi scrise. Ea este produsul unei realităţi subiective. Sociologia, în schimb, este o disciplină de constatare pură, lipsită de intenţia valorificări sau a aprecierii, este ştiintă menită să stabilească şi să explice realitatea socială aşa cum este ea, nu cum o “vede” cercetătorul. Prin aceasta, scrie Gusti, s-a definit caracterul realist, de ştiinţă intemeiată pe fapte, al sociologiei. Ea este datoare prin însăşi formaţia ei ca ştiinţă să constate realitatea socială în toate amănuntele ei, fără nicio părtinire, obligată să făcă abstracţie de orice interes în afara obiectivităţii (D. Gusti, Sociologia militans, I, Cunoaştere, Bucureşti, Fundaţia Regele Mihai I, 1946, p. 120.)
Procesul creaţiei artistice se poate  analiza printr-o  mare diversitate de materiale, metode, presupoziţii şi scopuri. Ştiinţa literaturii emite enunţuri şi presupuneri care-şi găsesc originile în filosofie, sociologie sau psihologie. Marx, Weber şi Durkheim nu s-au ocupat special de domeniu, dar i-au arătat totuşi un interes aparte, chiar dacă ar fi să reţinem doar spusa lui Marx că a învăţat de la Balzac mai multă economie decât de la specialişti - evident o exagerare. Inteligenţa, după cum a remarcat Brunschvicg, în Le Progrès de la conscience dans la philosophie occidentale,  câştigă bătă­liile sau, ca şi poezia, se dedică unei creaţii continue, în timp ce deducţia logistică nu este comparabilă decît cu tratatele de strategie şi cu „artele poetice”, care codifică victoriile trecute ale acţiunii sau ale spiritului, dar nu asigură izbânzile lor viitoare.
În domeniul esteticii, consideră Norbert Groeben fundalul cultural-istoric a lăsat urme şi în ceea ce priveşte intensitatea cercetării întreprinse la nivelul psihologiei empirice ; în domeniul re­ceptării operelor artistice se fac mult mai puţine cercetări decît în cel al creativităţii generale. Autorul şi cititorul operelor literare sunt, sub aspect general psihologic, cei doi poli ai procesului de comunicare, emiţătorul şl receptorul.
 Din însăşi structura procesului de comunicare se pot desprinde cîteva elemente clare care definesc opera literară: emiţătorul şi relaţia lui cu „mesajul” (conţinutul operei literară), ca aspect clasic al creaţiei şi creativităţii ; mesajul şi relaţia lui cu receptorul (variabilele de cititor) ; chiar procesul însuşi de comunicare care stabileşte legă­tura între emiţător, mesaj şi receptor. La nive­lul variabilelor de cititor se naşte în mod legitim o suită de demersuri psihologice: după tipul atitudinilor care duc în general la lectura operelor literare, după receptarea estetică considerată ca o capacitate şi după exersarea, respectiv dez­voltarea ei”( Norbert Groeben, Psihologia literaturii. Ştiinţa literaturii între hermeneutică şi empirizare, trad. de Gabriel Liiceanu şi Suzana Mihalescu, Bucureşti, Editura Univers, 1978, p. 111).
De asemenea, nu s-a efectuat niciun studiu care să analizeze relaţiile dintre puterea politică şi creatorii de literatură, dintre redactorii şi şefii lor, dintre scriitori şi editori, dintre criticii literari şi creatorii propriu-zis. Într-o formă sau alta între ei era o relaţie de şefi şi - dacă nu de subordonaţi – oricum de solicitanţi. Existenţa şefilor şi presiunea lor  este un fenomen inerent tuturor formelor vieţii sociale. Această oligarhie rezultă, în mod necesar, din modalitatea de functionare a marilor organizaţii, partide sau state. Acestea, ne spun sociologii politicului, neputând fi guvernate direct de membrii lor reuniţi în permanenţă în adunări deliberative, trebuie să recurgă la “tehnica delegării”. După Bernard Denni  și Patrick Lecomte această tehnică nu introduce rupturi între guvernanţi şi guvernaţi: delegatul, subordonat voinţei celor pe care îi reprezintă, are ca funcţie pe aceea de a executa ordinele lor. Dar lucrurile devin mai greu de analizat atunci când apar instituţii atipice: organizaţii profesionale – cum era cazul Uniunii Scriitorilor – care nu aveau decât o autoritate restrânsă asupra membriilor, iar statul totalitar, declarându-se democrat şi sprijinitor al artei şi culturii, era nevoit să folosească şantajul, manipularea sau ameninţarea pentru a asigura supunerea membrilor.







Niciun comentariu: