Eşti mai înalt,
Domnule,
Decât munţii
necălcaţi de om,
Mai adânc decât
oceane negre.
Peste tine nu
trece nimeni
Iar cel care
cuteaza-şi pierde urma.
S-au adunat
popoare cu duiumul,
Şi minţi de se
credeau prealuminate
Ca să găsească
vicleşug în tine,
De parcă s-ar
putea turti un cerc
Şi să mai poată
să se cheme astfel.
Dar cel mai mult
îmi place, Domnule
(Atât de mult, că-ncep
să chicotesc),
Cum râzi chiar tu
de cei bogaţi,
De cei ce-şi zic
stăpâni sau domitori.
Doar îţi mişti
pleoapele, Domnule.
Şi se cutremură
pământul,
Ba chiar şi
ceruri pot să-ncremenească.
Eu însă nu de
frică sunt uimit,
Ci de iubirea ta
fără măsură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu