Pe la sfîrşitul primăverii, cu
o săptămână înainte de Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena,
bătrâna Gina Miu, mama
lui Ştefan, se simţi obosită şi nu mai putu să
coboare din pat. Zăcu astfel, fără să se vaiete şi fără s-o doară ceva anume,
vreo două săptămîni. Încerca să se scoale, fie singură, fie ajutată de
bărbatu-său, Gheorghe Miu, dar mîinile şi picioarele
nu-i mai erau ele nici un ajutor.
Aerul din odaie se îngreunase, părea inchis, ca o pâclă de fum, iar
bătrîna ceru să fie scoasă, cu pat cu tot, pe prispă.
Presimţea că n-o să mai
apuce Uima, dar nu era mi Imită
din pricina asta. Mai mult o supăra
slăbiciunea care-1 cuprinsese
tot trupul: dacă-i venise
vremea, de ce o mai lungea atîta ?
Şi de ce s-o doboare boala tocmai
acum? Rău e cînd cade năpasta pe capul omului!
se gîndea bătrîna.
Nu-i păsa de
ea, îşi trăise
traiul şi-şi mîncase
mălaiul — vorba veche se împlinea şi acum — îi
murise mama, îl îngropase şi pe
taică-său, petrecuse la cimitir şi părinţii
lui Gheorghe — acum îi
venise ei rîndul.
Numai că părinţii şi socrii ei
muriseră la timp. Ea şi Gheorghe, ajutaţi de vecini şi de neamuri, au făcut
cele de trebuinţă, după obiceiul locului, au chemat lumea la parastas, au
înălţat crucile la
cimitir şi apoi şi-au
întors gîndul spre copii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu