Mi-am luat licenţa!

Ca să nu aveţi motive să spuneţi că mă laud, afirm din capul locului că eu nu am fost un student strălucit, iar câteva dintre examene (limba rusă, limba slavă şi limba latină) le-am luat în urma unor intervenţii. Învăţam la disciplinele care-mi plăceau şi mă chinuiam cu acelea cărora nu le vedeam rostul. Nu e mai puţin adevărat că nici pe unii profesori, mai ales lingvişti, nu-i prea dădea pasiunea ştiinţifică afară din casă, iar dacă-i dădea, îi băga la loc de urgenţă lipsa de tact pedagogic (de pildă Gheorghe Poalelungi).

Eu nu toceam ca să ies în frunte din două motive. Unu: ştiam că dosarul de cadre nu e în regulă  pentru carieră (părinţii şi biunicii păcăiţi, iar tata considerat exploatator fiindcă avea atelier particular de tâmplărie). Doi: nu puteam în ruptul capului să învăţ pe dinafară parascoveniile lor – citeam, înţelegem despre ce este vorba, şi gata!, n-o să stau să memorez ce vor ei, ca simţeam că nu-mi va fi util niciodată!

Relaţiile cu profesorii (includ toate cadrele didactice) erau clare: unii mă iubeau de parcă le-aş fi fost copil de suflet, iar alţii nu mă înghiţeau de loc. Era valabil şi pentru cei care nu mă avuseseră student, dar aflaseră de la alţii că aş fi deştept sau pramatie. Recunosc că au fost trei dintre ei care-mi făceau loby, înainte de inventarea termenului pe malul Dâmboviţei (nici chiar la Băileşti, pe malul Balasanului, nu ajunsese conceptul). Cei ce mă lăudau cel mai mult se numeau Gheorghe Frâncu, Constantin Cruceru şi... Eugen Simion. Evident, eu îi veneram. Le sunt dator până la moarte. Se plimbau cu mine pe străzile Bucureştiului, îmi arătau clădirile istorice, îmi explicau ce instituţii sau persoane fiinţaseră cândva prin ele. Îmi spuneau ce au citit, imi recomandau cărţi, mă certau cu prietenie. Întârziam cu ei la cafea, coniac, vodca  sau bere. Eu beam puţin sau de loc, fiindcă nu puteam. Nu m-am îmbătat niciodată şi presupun că asta le dădea oarece siguranţă în prezenţa mea celor care aveau de gand să întreacă măsură  (nu e cazul lui E. Simion care nu iubea nici el alcoolul).

De acelaşi tratament preferenţial mă bucuram, atunci sau in anii imediat următori, şi din partea lui Cezar Tabarcea, Ion Coja, Nicolae Constantinescu, Silviu Angelescu, Al. Piru, Al. Hanţă.

Dar să nu ne grăbim că trebuie să-mi dau licenţa. În urma unui conflict cu dl. Petrică, şeful bibliotecii de la Litere - un om remarcabil, despre care voi vorbi altădată – citisem tot ce se putea citi despre proza lui Mihai Eminescu, deci mă hotărăsc ca acesta să fie subiectul meu de licenţă. „Da, zice George Munteanu – un excelent profesor şi istoric literar, care ne predase marii clasici ai literaturii române – e foarte interesant subiectul, dar nu te-ai gândit bine. Vei munci degeaba, nu-ţi va publica nimeni o astfel de teză”. Eu îi spun că nu mă interesează să public (v-am spus că urma să devin mare scriitor, ce facem noi aici, vorbim degeaba – textul e pentru cititori, nu pentru George Munteanu), dar el spune să-mi aleg alt subiect.

M-am simţit jignit, cum adică să nu primească subiectul ales de Măria Mea? Bine, am înţeles, schimb subiectul, dar schimb şi profesorul. Mă duc la Eugen Simion şi-i propun teza „Poeţia de refecţie filozofică la Lucian Blaga” ( v-aţi prins, trăgeam numai la peşti mari!). „Dragă domnule Petre Anghel, zice Eugen Simion – nici nu ştiţi ce frumoas şi convingător vorbeşte E. S. când vrea, dacă nu mă credeţi întrebaţi-l pe domnu-său Ion Iliescu) că nu e bine, că de Blagă se ocupă acum toţi, vei sta cu manuscrisul în mână şi nimeni...”  Era clar, toţi mă voiau autor!

Mi-am ales Mihai Ralea. Nu ştiu cât mi-a luat cititul şi întocmitul fişelor, dar de scris am scris lucrarea în vreo trei-patru nopţi. Ştiu că între timp îmi crescuse o barbă neagră şi eram foarte mândru de ea.

Vine şi ziua susţinerii. În comiseie: Dim. Păcurariu, care era decan, Alexandru Piru, Eugen Simion şi alţi doi-trei profesori. Eu intru primul din cei repartizaţi la această comisie. Mi se arată scaunul din faţă şi mă aşez.

Domnul profesor Eugen Simion, coordonatorul (nu mai ştiu cum se chema îndrumătorul) prezintă lucrarea:

-           Petre Anghel, studentul nostru, pe care îl cunoaştem, cutare şi cutare, are lucrarea cutare şi cutare, a făcut o lucrare deosebită, care...cutare şi cutare. Numai vorbe frumoase...

Auzind asemenea laude, decanul întinde mâna să i se dea lucrarea care zăcea cuminte în faţă lui Eugen Simion, să nu zboare cumva geniul din ea.

-          Ce vrei?, întreabă Al. Piru cu vocea lui tabacică înconfundabilă. Era cel mai prestigios profesor, nu degeaba fusesew asistentul lui G. Călinescu, dat afara din universitate, apoi reprimit când s-au mai îmbunătăţit condiţiile politico-sociale.

-          Să văd şi eu, mormăie Dim Păcurariu.

-          Lasă, zice Piru, nu auzi ce zice Simion, e o lucrare excepţională, n-avem timp de pierdut, îi dăm zece şi să intre altul...

Simion vrea să mai spună ceva, evident încântat că a adus în faţa comisiei un asemenea absolvent.

-          Domnule Simion, îl întrerupe Piru, ştim despre ce e vorba, hai să trecem mai departe.

Am ieşit din sală. Colegii erau consternaţi. M-au întrebat ce am păţit. Am spus că am terminat. Nu credeau.

M-am mai învârtit prin facultate, l-am găsit pe Cezar Tabarcea, şu tuleşte-o la cafea, Anghele, n-ai auzit că a zis profesorul Piru? Nu avem timp de pierdut.