Pagini

duminică, 24 martie 2013

1. Cum am ajuns ziarist



Prin anul al IV-lea puteam opta pentru un curs de jurnalism, numit pompos “Teoria şi practica presei”. Lector era Octavian Butoi. Studenţii erau geniali sau antitalent. Cam ei hotărau categoria. Dintre ei, în urma cernerii vieţii, au rămas să-şi facă oarece nume Tudor Octavian, Jana Gheorghiu, Nicolae Dan Fruntelată, Octavian Andronic, Irina Şafarica (devenita Nicolau), Doina Iovănel, Dumitru Eliade (Constantinescu), Vladimir Udrescu. Şi, aţi ghicit, ultimul pe listă chiar eu.
Octavian Butoi nu avea geniu (nici eu), dar era ultimul mohican în a forma ziarişti. Iubea această meserie, probabil, fiindcă lui nu-i prea mergea condeiul. Era însă un om bun (o fi şi acum de-o mai trăi) şi împărtăşea cu bucurie ce ştia. Lucru şi mai bun: ne cerea să scriem ce vrem noi, din căpşorul nostru, apoi unul citea capodopera şi ceilalţi îl lăudau sau îl căsăpeau. Eu eram capul răutăţilor. Nu ştiu ce căutam pe-acolo, fiindcă în megalomania mea urma să ajung cel mai mare scriitor român, nu cel mai mare ziarist.
Eram destul de liniştit în legătură cu viitorul meu, fiindcă făcusem practică la ziarul „Înainte” de la Craiova, publicasem cam multişor acolo (având oarece uşurinţă la scris, vă rog să mă credeţi, că-mi dau cuvântul meu de pionier cinstit!), iar cei din redacție, în frunte cu Al. Firescu - cel mai mare ziarist al Olteniei contemporane - îmi promiseseră că mă vor angaja la ziar, scoţându-mă din întunecatul sat unde m-ar fi trimis repartiţia guvernamentală. Îl cunoscusem şi pe Ilie Purcaru, redactor şef la revista „Ramuri” şi trăgeram nădejde că acolo voi ajunge şi voi face din Craiova capitala culturală a Mapamondului!
Trece semestrul, Tavi Butoi mă gratulează cu un zece (a făcum mai cu toţi pomana asta) şi aşteptam să înceapă semestrul al X-lea, dedicat lucrării de absolvire. Teza despre Mihai Ralea nu-mi punea probleme, că găseam mură-n gură materiale pentru informare la biblioteca facultăţii. Aşa că, trai, oltene, pe banii statului român, plimbă-te, du-te la filme, vizitează expoziţii şi muzee, că nu se ştie dacă vei mai pune curând piciorul în Bucureşti, scump oraş al ţării noastre de democraţie populară, „Bucureşti, Bucureşti, fără seamăn să creşti”, cânta Gică Petrescu.
Într-o zi, într-un februarie cam călduţ, mă aud strigat de pe trotuarul celălalt. Eu eram pe partea cu Cişmigiul, domnul profesor Butoi, prin dreptul Primăriei Capitalei, clădirea în care nu le place primarilor să muncească, fiind  veche pentru gusturile lor rafinate.
`- Oltene!, ţipă Butoi (fiind şi el oltean, dar de Vâlcea, nu ca mine geambaş de cai din Dolj), tu ştii de când te caut?
-        Nu ştiu, am recunoscut cu toată sinceritatea mea de origine neoprotestantă.
-        De mult.
-        Iote-te că că mă găsirăţi!
-        Oltene, lasă gluma, mâine să te duci la revista „Flacăra”, la redactorul şef Eugen Mandric, şi să spui că te-am trimes eu.
-        Ce să fac acolo?
-        Să vorbeşti cu el, mi-a cerut să-i trimit un băiat deştept...
-        N-are tata!, zic eu.
-        Te angajează, dacă îi place cum scrii.
-        Domn profesor, devin eu sobru, ştiţi că sunt însurat, că nevastă-mea are casă la Craiova, că ăia de la ziar au promis că mă angajează ei, îmi cer transferul din învăţământ şi mă scapă de repartiţia la ţară, scap de Risipiţii din Deal şi de Bolintinul din Vale...
-        Nu fi prost, oltene, fă cum îţi spun eu. Că dacă te angajează Eugen Mandric e bine...
-        Da, cum să nu...
-        Bagă la cap, că ştiu că eşti căpos (în traducere: încăpăţânat), de la Bucureşti în provincie pleci când vrei, din provincie în Bucureşti şansele sunt minime, ca să nu spun de loc.
L-am ascultat. M-am dus la redacție, am scris un reportaj despre căminele studenţeşti din Grozăveşti şi m-am trezit redactor, cu carte de muncă şi legitimaţie. Cu salariu diminuat, ca nu aveam diplomă de absolvire. Ceea ce era adevărat. Am luat-o peste vreo trei-patru luni.

Niciun comentariu: