Pagini

marți, 30 aprilie 2013

Copil

 

Miau, miau, miau,
Și ham, ham, ham,
Cip, cirip, dar și vau-vau
Și mă leagăn ca un pom,
Oare, oare reuși-vom
Să uităm că a trecut
Vremea sfântă de copil,
Când plângeam
Dup-un surâs
Și nu vream să cresc în sus.

Fie-ți milă
De-un copil,
Vulpe-om,
Vulpe femeie,
Că-mi-e foame și mi-e sete
După sânul tau ce-mi dete
Viață ochiului să râdă,
Și o lacrimă să plângă.

Au, mă doare un vis greu,
Un păcat ce nu-i al meu,
Nu e nici păcatul tău,
O iubire de dulău
Care fuge dupa vulpe,
Până pe
Și până unde.

Până-n inima ta mare:
Au, și mor, și mor de foame,
Ham și hau vulpe pereche
De nu viu
Mă pierd în sete.



Copaci de câmpie



Nu știi unde va duce poteca
De sub arțari,
Se întreba
Și te întreba poetul
Aflat lângă o prăpastie
De timp,
Ceva între este și,
Desigur este,
Fiindca el nu poate trăi
Fără certitudinea
Indoielii.

Și tu,
Ecou
De tinerețe,
Îi arăți sânul tau:
Eterna câmpie
Pe care se poate odihni
Inainte de a urca –
Atingerea lui,
Mușchi de câmpie.

Tinerețea ta
Un mesteacan,
Evident alb.

Mă voi cățăra
În el
Până la mine,
Până în tine,
Până în noi.



Băsmuleț




Am găsit un colț de pădure,
Vulpițo,
Pe care-l călcase înaintea mea
Un ademenit
De nemurire
Cu numele
Mihaiul haranghel.

Mi s-a zis că face orice
Vulpea,
De-i promit că
n-am să trec pragul
dupa ce voi bea
din apa sfințită
a fărădemorții chemare.

Beau, setea se stinge
Ca un carbune care atinge inima
Și nu lasă decât sfârâitul sângelui.

Dar ce mai e inima
Când nici zdrențele timpului
n-o mai acopar,
ia, un zâmbet acolo,
un oftat, colțurile gurii
mimând un sărut.

Promit
Să nu trec peste hotar
Si să mă topesc în uitare.
Dar blana ta va
Simți vântul
Când ai să
Mă calci.

În picioare,
Cu picioare
Peste vizuina
Caldă
Ca un zâmbet
Al copilului
Ce nu vrea(u)
Să uit că
Am fost.

Atempo



Nu in pantofi de domnișoară
cânta toamna, lacrima toamnei e ploaie,
ochiul tău senin e primăvară.
Lasa-l pe poet cu verdele crud,
 tu ești crudă
ca samburele mărului
spart în două
în dinți de bărbat
pe malul lacului, unde istoria
era ieșită din timp,
și doar tu, prințesa poeziei,
mai țineai viu
sângele albastru
al Martei Bibescu
și al vodălui Brâncoveanu.

Eu, poet decapitat,
căutam cuvinte frumoase
cu care
să te adorm.

Dar tu nu de somn
duceai lipsa,
ci de vis.

Vrei un vis?
Esti exact ce cauți
când privești
ochii mei de râu fără
maluri.

Intr-o zi,
poate chiar mâine,
am să mă vărs
în
mare cea mare
a iubiri
tale.

Amintire (în budoar)



În budoar se striviseră
strugurii
Si brusc se umpluse geamul
de transpirație:
sufletul care aburea
strigând nu pleca.

Si alunecau pe cearșafuri
sânii, iar eu regretam ca nu sunt condor
să se plimbe ca pe varful de munte
caprele negre
cu bărbie rotundă.

Și mi-am amintit ce face lupul
prins în capcană
și am urlat ca un străin la lună
când stă pe malul oceanului
pregătit să-și ia
adio de la viață,
iar apa e
prea joasă pentru
câtă durere ar vrea să  înece.

Și nu îmi mușc
laba
lup bătrân ce sunt, la ce mi-ar trebui libertatea.

Iata, mai bine scriu acest poem
pe o frunza de plop.
Vine vântul,
vine ploaia
pe sub ea se
topește un nume.



Revolta creaturii

"Şi totuşi, astăzi tehnica vrea să supună pe om! Este o veche tragedie, care se continuă de la păcatul originar până acum, e revolta creaturii contra creatorului său, cum zice Berdiaev, vorbind despre lupta dintre om şi natură, pe care el, omul, a tehnicizat-o. Se pare că aceasta este soarta spiritului omenesc, de a dezlănţui forţe pe care apoi nu le mai poate stăpâni, forţe care devin ele însele centre de multiplicare şi de creaţie. Aici e tragedia, dar şi frumuseţea spiritului: a fi veşnic generator, a crea lucruri care pot dobândi viaţă şi strălucire proprie şi care încearcă să rivalizeze chiar cu creatorul lor. Viaţa, în totalitatea ei, este creatoare şi după fecunditatea ei se măsoară forţa vitală a cuiva. Spiritul posedă aceeaşi putere de creaţie, care însă se manifestă prin produse superioare biologicului, vitalului.”

Petre Andrei

Gândirea fondatoare

„Fără testament, sau, pentru a elucida metafora, fără tradiţie - care alege şi numeşte, care transmite şi conservă, care arată unde se află lucrurile de preţ şi care este acest preţ -, se pare că nu există continuitate în timp şi că nu există, vorbind în modul omenescului, nici trecut, nici viitor, ci doar eterna devenire a lumii şi, în ea, ciclul biologic al fiinţelor vii" (Hannah Arendt, în Crise de la culture, Gallimard, col. Folio-Essais, p. 14).
Gândirile fondatoare smulg popoarele şi culturile din acest ciclu biologic al viului, în care se aflau scufundate, spre a le iniţia întru Spirit, care, singur, există cu adevărat. Numind acel ceva pe temeiul căruia lucrurile sunt, ele oferă baze nu numai pentru variile arii culturale, ci şi pentru unitatea comunităţii universale: altfel spus, autorii acestui prim volum al Istoriei filosofiei se apleacă asupra gândirilor fondatoare ale umanităţii, înţeleasă nu ca gen uman abstract, ci ca o comunitate universală guvemată de căutarea sensului, ca „spaţiu interpersonal", şi nu, pur şi simplu, ca juxtapunere inertă de naţiuni sau popoare.”
J. Russ

A.D. Xenopol despre tatal lui

"Tatăl meu era un om foarte harnic şi de o exactitate neştirbită în îndeplinirea îndatoririlor lui şi de o cinste fără pereche. Despre această cinste a lui face dovada împrejurarea că după ce a fost aproape 20 de ani director al penitenciarului de Iaşi, mânuind pentru aprovizionare sutimi de mii de lei pe an, a murit absolut sărac, nelăsând mamei mele nici măcar cu ce să-l înmormânteze. Sărăcia lui este cu atât mai chinuitoare, cu cât el avea o numeroasă familie, care crescuse pe rând până la 6 copii, din care eu sunt cel mai mare (trei băeţi, Alexandru, Filip şi Neculai şi 3 fete: Maria, Adela şi Lucreţia)." 
A.D. Xenopol

luni, 29 aprilie 2013

STRAMOŞII lui Mihai


”Conştiinţa românească a voit să dea celui mai mare poet al ei o obârşie fabuloasă. Dar pentru că misticismul genealogic a devenit din ce în ce mai prudent, nimeni nu se gândeşte ca, asemeni lui Virgiliu, care descindea pe August din miticul Aeneas, să tragă pe Eminescu din sângele balaurului din poveste, dintr-un zmeu sau măcar din Buddha. De asemeni, lipsind orice veşti scrise din recea noapte scitică, rămâne oricum hotărât, că poetul nostrum nu poate coborî din Brig-Belu sau nebunul Boerebist, precum nici din Zamolxe, nici din Baba Dochia. Sângele său subţire cere însă o origine aleasă, străveche şi îndepărtată, fiind îndoială că un căminar moldovean şi o fată de stolnic ar fi putut da fiinţă întristatului contemplator al Luceafărului.”

G. Calinescu

Teoria culorilor


Goethe şi teoria culorilor
„Goethe şi-a închinat cea mai mare parte a activităţii sale ştiinţifice teoriei culorilor. (Pornind de la o seamă de experimente sui generis şi încurajat de un interes material de observaţie, el reuşeşte să vadă în diversele culori simple produse ale celor două elemente: lumina şi întunericul – vezi Lucian Blaga, Fenomenul originar). Lumina şi întunericul sunt pentru Ghoethe elemente ireductibile. Prin această prezumptivă calitate, ele reamintesc elementele din toate cosmogoniile mitice ale antichităţii. Imaginea luminii se concretizează dinamic, dobândimd însuşiri, puteri şi proporţii de element în luptă cu alt element al naturii. Imaginea nu se încheagă şi nu se însufleţeşte până la personificare ca să devină mitologică, ea se desenează totuşi aşa de mult pe un plan de viziune, că, fără ezitare, o putem atribui gândirii mitice.”[1]


[1] Lucian Blaga, Zări şi etape, Bucureşti, Editura Minerva, 1990, p. 175.


Etapele Egiptului


Viaţa din Ţara Egiptului a fost împărţită în următoarele perioade:
1.     Preistoria Egiptului - de la potop până în anul 3100 î. H.
2.     Mileniul al IV-lea. Urme ale primilor agricultori şi apariţia primelor regate, în Egiptul de Sus şi Egiptul de Jos.
3.     Mileniul al III-lea. De la prima dinastie până la dinastia a 11-a,circa 2040,î.e.n.
4.     Mileniul al II-lea. Dinastiile 11-2o. Perioadele de înflorire a civilizaţiei egiptene.
5.     Mileniul I. Dinastiile 21-31, până în anul 332 î. H. şi 332-3o î.H. Perioadă de decădere, apoi perioada elenistică: Alexandru cel Mare şi Ptolomeii
6.     Mileniul 1, după Hristos. Epocile romană şi bizantină. Cuprinde Egiptul coptic (anii 30-641) şi epoca islamică (641- până în prezent).
Istoricii sunt de părere că Avraam a fost contemporan cu Dinastia 12 din Egipt. Apoi, ”timp de aproape un secol, începând din 1786, î.d.H., o serie de regi din Dinastia 13 au stăpânit peste cea mai mare parte a Egiptului, având capitala la Ithet-Tawy. Domniile lor au fost în general scurte, aşa încât un vizir putea să slujească mai multor regi. Fiind lipsită de conducerea regală stabilă, fermă şi personală, maşinăria statului a început să se destrame în mod inevitabil. În vremea aceasta au putut fi găsiţi în Egipt mulţi sclavi semitici, chiar până la Teba şi în cele din urmă căpeteniile semite au câştigat putere în Egiptul de Jos şi apoi (probabil printr-o lovitură de stat neaşteptată) au preluat stăpânirea întregului Egipt”…Aceşti faraoni semitici au preluat pe deplin rangul şi stilul regal tradiţional. La început faraonii din dinastiua Hycsos au preluat administraţia statului egiptean aşa cum era, dar cu timpul au instalat funcţionari semitici în funcţiile înalte; dintre aceştia cel mai bine cunoscut este cancelarul Hur.
Povestea lui Iosif din Geneza se potriveşte foarte bine acestui context. Regiunea de Est a deltei a ocupat o poziţie proeminentă în istoria Egiptului în această perioadă şi revine în atenţie abia 400 de ani mai târziu, în timpul dinastiei 19, exact când intră din nou în scenă semiţii, în zilele lui Moise.

Ce e edevărat în mitologie


Northrop Frye este de părere că e greşit să foloseşti cuvântul mitologie pentru a înţelege numai:
 a) ideologie rea sau bună;
b) ideologia altor oameni, însuşită denigrant, sau
c) mitologie bolnavă.
În acest context apare prejudiciul vulgar impotriva literaturii care a făcut termenii teoriei
literare -  mitul, fabulă şi ficţiunea - sinonime cu ceva neadevărat. Sunt unii care cred că mitul este patologie verbală: acest lucru este o aberaţie a secolului al XIX-lea, dar a supravieţuit în secolul al XX-lea şi  sunt şanse să acopere şi secolul nostru. Este adevărat, există  o caracteristică a mitului care face acest tratament plauzibil: atunci când mitologia se transformă în ideologie şi contribuie la formarea unui contract social. Frye  dă ca  exemplu mitul creaţiei şi potopului din Genaza, unde se spune explicit “Aceasta s-a întâmplat”, iar implicit “Cu greu s-ar fi putut întâmpla”, într-un mod atât de precis. Raţiunea pentru prezentarea trecutului, realului sau  legendarului, într-o astfel de formă, este deja dată în prezentarea cuvântului. Societăţile timpului respectiv nu aveau o idee clară a propriei istorii ca în vremea noastră, dar ştiau că vieţile lor se vor sfârşi în moarte, că au văzut multe dezastre în vieţile lor, că îi aşteaptă şi altele, şi că lumea lor este plină de cruzime şi de nedreptate. „Miturile exercită o forţă contrabalans asupra istoriei, cu sugestia că evenimentele pe care le întâlnesc repetă miturile ancestrale sau lucrează la înţelesul decretat. Asemenea mituri nu sunt pur şi simplu “poveştile bătrânilor”, în concepţia lui Thomas Mann, ci se confruntă cu o semnificaţie prezentă, scoţând la iveală rezerva de curaj şi energie necesare pentru a menţine rutina sau pentru a întâlni criza.[1]


[1] Northrop Frye, Words with Power. Being a Second Study of “The Bible and Literature”,
Harcourt Brace Jovanovich, Publishers, Orlando, Florida, 1990, p.28.

Despre vechime

De la înaintaşii noştri romani am învăţat că vorbele sunt trecătoare, spre deosebire  de cuvintele scrise care se pot  constitui oricând într-o dovadă. Acest adevăr nu era o descoperire a scriitorilor latine, căci şi popoarele dinaintea lor au simţit nevoia unor mărturii scrise. Este greu să spunem astăzi cine a inventat scrierea şi nici nu ni se pare o întrebare care ar necesita un răspuns. Cu atât mai mult cu cât ar trebui să adăugăm: care scriere? Fiindcă e de presupus că oameni din diverse timpuri şi din multe locuri ale pământului şi-au pus în gând – şi au trecut şi la fapte – să lase un semn legat de viaţa lor, fie ea strict economică, fie ţinând de muncile gândului şi simţirile inimii. 
Cunoaştem astăzi că sumerienii din Mesopotamia în jurul anului 350 î.H. aveau deja un sistem de notare, pe care îl foloseau notând cele de trebuinţă pe plăci de argilă. Un mileniu mai târziu, pe Valea Indului existau deja sigilii care purtau inscripţii legate de stăpâni şi de dreptul acestora. Peste încă un mileniu, sapă în piatră regulile vieţii lor sau descoperirile legate de natură şi societate şi învăţaţii chinezi ai dinastiei Şang.  În America centrală  semnele păstrate în piatră sunt mai recente, au o vrstă de doar 600 de ani mai mult decât era noastră. 
Recent, Haral Harmann, cercetător la „Research Centre on Multilingualism” din Bruxelles, a susţinut o teză conform căreia cea mai veche scriere a apărut în Balcani. Dovada lui constă în nişte semn descoperite la Târtăria, în ţara noastră, dar şi altele existente în Serbia, Macedonia şi Bulgaria. În felul acesta, Haral Harmann împinge apariţia scrierii către anul 5500 î.H.

duminică, 28 aprilie 2013

Masa


Visul
E un tablou de familie.
Bunicul înconjurat
De nepoţi
Şi Sara povestind cum a râs ea,
Femeie în toată firea, (adică bătrână,
Dar să nu ne audă că o apucă râsul),
Când i-a spus îngerul că o să fie mamă.

Feciori de basm,
Feciori de baladă,
Feciori şi nepoţi
Ai unui om
Cu un singur merit
(Dar ce merit!),
Că a crezut
Şi-a plecat
Nu unde-a văzut cu ochii,
Ci unde
L-a trimis
Dumnezeul lui,
Adică singurul care merită ascultat.

Şi în plus
Se şi ţine de promisiuni.

Aprilie



Iar dacă uit
O să răsară iarbă
Şi somnul se va naşte-n umbră
De cucută. 
Încearcă tu
Când bate vântu-n ape
Să nu te clatini
Şi să nu mai şuieri
Şi vezi de-apuc tot viu
Ziua de  mâine. 
Nu cere ceasului să-ncremenească
Şi nici nu-l speria lângă hotar,
Legată nu de el e mântuirea.
Mă hăituie un gând
Şi nimeni nu-i arată drumul
Înapoi.
















Poem vechi



Un poem bătrân ca grija
Îmi tot da ocol la geam,
N-avea față, dar ca ninja,
Mă pândea și-l dibuiam.

Începutul părea simplu
Primul pas mic, copăcel
Dar când s-ajung la multiplu
Mi se punea un cârcel

Însă nu urca spre cer
Ca o viță pe arac,
Era ca un prost actor
Care nu mai are trac.

Și ca din senin, odată,
Pe-o potecă trecea ea,
Viața mi-a părut că-i plată
Fiindcă ea o lumina.

Mi-a făcut un semn din mână,
Semn discret, pentr-un ales,
Și-a zis: pentru totdeaună
Te iau, scrie primul vers.

Nu l-am scris, fiindcă ardea
Chiar sub mine, sub picioare,
Ca la Moise, pajiștea
Care l-a trimis spre soare.

Nu l-am scris dar l-am gândit
Fir dulceag ca de poveste
Gând rotund de mărgărit
Despre-a fi și despre este.

sâmbătă, 27 aprilie 2013

Interogații nocturne



Unde coboară apele, domnule,
Și unde se risipesc malurile,
Când copiii nu mai știu să se scalde
Printre trestiile gânditoare ca omul.

Am văzut o gărgăriță la geam,
Dansa calm fără agitații de muscă,
După ce am urcat-o pe dealul
Din podul palmei
A zburat spre viață
Sărutându-mi obrazul.

Unde se duc brazii după ce trece
Falsul sărbătorilor de Crăciun,
Unde se duce fumul din coșul caselor
Înainte de părăsire.

Dar duhul,
Duhul care ieșea din
Pădurile lui Decebal
Odată cu sufletul trădătorului.

Unde se duce amintirea mea,
Domnule.


vineri, 26 aprilie 2013

Nichita Stãnescu şi nesomnul cuvintelor



* Un mare poet. Uriaş * Măria Sa Poezia şi Măria Sa, Cuvântul* Doar el locuieşte într-o limbă.Tragedia regelui Midias* Doar doi contestatari? * Cum de place o poezie de excepţie tuturor muritorilor.
Nichita Stănescu este, aproape cu certitudine, cel mai important poet român din a doua jumătate de secol XX. Spunem aproape şi nu cu certitudine, fiindcă ne aflăm într-o perioadă în care poezia română triumfă, în ciuda regimului comunist totalitar. În ciuda, deşi poate mai bine ar fi să spunem tocmai de aceea. Spiritul veacului este un spirit zăvorât în dogme, gândul e chircit, presa există doar de formă sau e transformată în foi volante de lozinci care cântă ideologia marxist-leninistă, puterea sovietelor, apoi epoca de aur cu geniul Carpaţilor, şeful de stat şi de partid căruia, iată, noi şi acum evităm să-i scriem numele. Nu-i scriem numele fiindcă a distrus case, instituţii, sate ca să-i fie eternizată existenţa – boala tuturor tiranilor: o miopie care-i face incapabili să privească dincolo de ei.
 În condiţiile unei arestări a cuvântului, doar poezia mai putea grăi, prin dreptul ei etern de a se exprima în metafore. Şi românul, născut sau nu poet, a exploatat din plin această singură breşă de existenţă culturală, literară şi, în ultimă ( sau primă instanţă) umană. Şi astfel se face că în pofida propagandei generalizate, a cenzurii instuţionalizate, în acest colţ de lume se naşte, înfloreşte şi dă roade Poezia. Slujitorii -ofiţerii şi soldaţii ei – căci Măria Sa Poezia are tot soiul de curteni la palat) se cheamă: Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Ştefan Augustin Doinaş, Ioan Alexandru, Ioanid Romanescu, Ileana Mălăncioiu, Cezar Baltag, Mircea Ciobanu, Marin Sorescu. Şi mulţi, mulţi alţii.
De ce spunem despre Nichita Stănescu atât de clar că este cel mai important?
1.     El înnoieşte exprimarea, făcând trecerea de la poezia prozaică la poezia metaforei, întorcând poetul la uneltele sale: cuvântul şi sensurile lui.
2.     Debarasează poezia de utilitate, Nichita Stănescu redându-i poetului dimensiunea de homo ludens şi poeziei latura de poveste a vorbei, uitată de pe vreme când Anton Pann se jucase cu nişte nevinovate cuvite.
3.     Nichita Stănescu îşi risipeşte viaţa nepăstrând nimic pentru sine, dând totul acestei mirese care nu se lasă niciodată sedusă pe de-antregul.
4.     Poezia lui fecundează printr-o tzratare originală a universului poetic nu doar generaţia lui, ci şi pe cele următoare, până azi şi până va mai exista limba română. Puţini poeţi au mai putut face astfel, ei pot fi număraţi pe degetele unei singure mâini: Eminescu, Arghezi, Ion Barbu. Poate şi Lucian Blaga.
Câteva date biografice, atâtea cât să ne permită individualizarea omului. Se naşte la Ploieşti, în ultima zi a primăverii anului 1933. Este anul în acre se nascu mulţi viitori scriitori. Provine dintr-o veche şi obişnuită familie românească. Asta din partea tatălui. Dinspre mamă se trage dintr-o familie de ruşi, bunicul lui fiind chiar general. Mama lui e rusoaică curată, ceea ce-l îndreptăţea pe poet să  spună prietenilor “ ce mare poet au pierdut ruşii că s-a stabilit bunicu-meu aici!”. Era o glumă, dar putem adăuga ceva: numai din amestecul acesta de rase s-au creat premizele naşterii unui geniu. Cel puţin aşa susţin antropologii. După ei, doar amestecul dintre două rase, dar nu foarte depărtate, oferă şanse unor exemplare de excepţie.
În Ploieşti urmează şcoala elementară şi liceul. Intră la filologie, se însoară repede cu o fostă colegă de leiceu, apoi, toată viaţa va fi înconjurat de prieteni şi de prietene. Viaţa lui nu-i mai aparţine: cine-l cunoaşte îl îndrăgeşte. Avea atâţi de mulţi prieteni încât erai obligat să te întrebi dacă avea, cu adevărat un prieten. Tot la Ploieşti, probabil, descoperă amestecul dintre comic şi tragic, seriozitate şi hamanalâc. Mai târziu va scrie:

Dovadă că nu pot vedea fără martori
E copilăria, adolescenţa mea
Dublând nefiinţa acestei secunde
Cu nefiinţa ei de cândva.
Ah, râsu’ plânsu’
Ah, râsu’ plânsu’
Mă bufneşte când spun
Secunde vechi putrezind în secunda
De-acum.

Deşi în luna în care avea să împlinească 24 de ani i se publică mai multe poezii în Tribuna şi Gazeta literară, dintre toate găseşte cu adevărat reprezentativă poezia 1907, căreia mai târziu îi va schimba titlul în Ardea spitalul cu bolnavi cu tot:

Ce vis ciudat mă străbătu azi- noapte!
Ardea spitalul cu bolnavi cu tot
            Şi flăcările sfârâiau în cărnuri
Râs alb cutremurat, de savaot.
Ce râs, ce râs mă străbătu azi-noapte!
Ce râs de ziduri prăbuşite
Strivind sub ele urlete, clipite
Şi razele căzute ale lumii.
Şi luna… cum mai fulguia azi-noapte
Pe străzile pierdute-adânc în vis…
Şi cum mai fulguia pe cărnuri aspre
Desfrâu de flăcări şi de vis ucis!

Poetul este descoperirea profesorului Dumitru Micu, acesta îl recomandă lui Ioanichie Olteanu de la revista Tribuna din Cluj şi altor poeţi şi critici literari din Bucureşti.
Volumul Oase plângând a fost scris în Iugoslavia, în 1982, când i s-a decernat Cununa de aur a Festivalului de poezie de la Struga (Makedonia iugoslavă). E o carte dictată unui priet, poetul Adam Pustojici, într-un ritm de mitralieră de companie. Versurile sunt inspirate de vederea unui album reprezentând reproduceri după sculpturile lui Bogdan Bogdanovici.Poetul are convingerea originii sale divine:

            Dacă scuturi din mine
Toţi strămoşii mei,
Până la urmă,
Până la urmă
Va cădea din mine
O stea!
Ce viaţă, doamne se mai înghesuie
Să curgă
Printre doi stâlpi!

Tot timpul mă gândesc
Ce-o fi gândit tatăl meu
În secunda în care
A murit!

Strigătul de dragoste
Al unui balaur
Către balaură?
De el însuşi, şi, şi
Şi, - că de ce el însuşi?[1]

Obsesia cuvintelor, a necuvintelor, obsesia Cuvântului sunt prezente şi aici:

            Nu-mi stâlci, Ioane cuvântul
Auzindu-mi-l!
Cuvintele sunt pruncii pe care-i alăptăm
Cu viaţa noastră.
Cuvintelor nu le plac decât gloria,
Sângele şi cuţitul.
Cuvintele sunt taţii care nasc taţi,
Sunt cei care se spintecă
De dor de muierea cuvântului.

Văd trei vulturi zburând în aer.
Dar nu-i văd cu ochii,
ci-i văd cu verbele mele(…)[2]
           
            Poezia este văzută ca sânge care curge mistuitor prin vine, dar şi ca joc. Niciunui poet nu i-a plăcut mai mult să se joace cu cuvintele ca lui Nichita Stănescu. S-a păstrat o poezie din timpul când era elev în clasele elementare:

            Într-o zi cam pe la prânz,
Gheorghiţă mergea cu-n mânz
Cum mergea cu mânzu-agale
Îi ieşi un hoţ în cale
Hoţul fiind bandit din fire
Îi luă mânzul cu grăbire
Gheorghiţă rămase cu buza umflată
Că n-a avut cu el o bâtă lată
Pe bandit să-l bată.[3]
           
            Chiar după ce va trece prin gravele Laus Ptolomaei, 11 elegii, Nichita va visa la jocul simplu şi pur al poeziei din copilărie. La jocul cu incantaţii grave, argheziene:

Ieri, gura mea sângera,
Azi, sângerează cuvintele mele!

Nu cântecul privighetorii,
Aaadame,
Ci înţelesul cântecului ei!

Vai de capul
Creierului Meu!

Mă leagăn ca un
Elefant
Spre cimitirul elefanţilor!
Nu gând, ci fildeş![4]

În acest joc el nu se sfieşte şi includă şi destinul lui şi al prietenilor, ba chiar al tuturor fiinţeleor, cuvântătoare sau nu.

Numai eu şi cu tine,
Proştii, idioţii, lipsiţii de ideal,
Unul se-nmulţeşte prin cuvinte
Şi altul prin semne.
Şi, totuşi, te întreb: de ce
Şoarecele de câmp
Vrea să nască şi naşte şoareci de câmp?[5]

Tinele din acest poem este sculptorul Bogdan Bogdanovic.
Nimeni nu s-a străduit mai mult ca Nichita Stănescu să dea o definiţie cuvântului, el este, din acest punct de vedere, cel mai înverşunat lexicograf.Este îndrăgostit atât de mult de cuvânt şi, în acelaşi timp, atât de speriat încât îşi va boteza un volum de versuri Necuvintele –apărut la Editura Tineretului,1969.
Fie că vorbeşte despre sine, fie că se gândeşte la Eminescu, Nichita ajunge la cuvânt:
Limba, adică verbul,
 adică alergarea verbului în jurul substantivului!…
cum bate ceasul pe care l-am auzit amândoi,
 nu bate timpul pământului, ci-l rămâne.
Rămânerea pământului pe loc
e verbul ce alunecă înnebunit
în jurul numelui locului.
Ah câte oase rupte
cât sânge vărsat
câţi de ochi smulşi
câte de gâturi fără de cântec de lebădă
decapitate…
A numi locul –
se numeşte istoria morţilor celor care s-au născut.
Pe-aici pe la noi
În verbul român,
Atâţia născuţi au murit
încât
a vorbi aproape înseamnă să fii în viaţă,
a scrie înseamnă
să nici să-ţi mai apsă de trup,
să rămâi şi când nu eşti
cum bunăoară Eminescu
care acum se uită încruntat la mine
şi se încruntă şi mai tare
şi-mi zice parcă:
“n-ai zis prera bine
Sara pe deal buciumul sună cu jale”.[6]

Dragostea, fireşte, nu poate exista în afara cuvântului, materia e amorfă fără cuvinte. Pentru nici un poet român cuvintele nu au atâta materialitate ca la Nichita.Ele stau, în adevăr, aşa cum ne spune Scriptura, la temelia luminii, a creaţiei:

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
Tu – la cealaltă,
Ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau între noi,
Înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
Şi deodată,
Îmi lăsam un genunchi,
Iar cotul mi-l înfigeam în pământ
Numai ca să privesc iarba-nclinată
De căderea vreunui cuvânt,
Ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
Înainte şi înapoi,
Şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
Repetau, într-un vârtej aproape văzut,
Structura materiei,de la-nceput”.[7]

Poetul ştie aceasta: “Scrisul şi poezia în special este lucrul cel mai specific uman, este faptul, acţiunea, tensiunea, care desparte pe om de orice altceva. Ea reprezintă specificul omului, ea reprezintă libertatea lui. Tehnică au şi păianjenii, tehnică putem descoperi şi la furnici, ca să nu mai vorbim de superbele arhitecturi ale ale termitelor.
O oarecare tehnică are însuşi cosmosul, soarele, dar sentimente, sentimente nu au decât oamenii.Şi când mă refer la sentimente, mă refer la cele exprimate. Un sentiment nu există decât în momentul în care el este exprimat. Deci rolul poetului în societate este să exprime sentimentele contemporane mai întâi ale lui, mai apoi ale prietenilor lui, mai apoi ale prietenilor pretenilor lui, după aceea ale oraşuluii lui, ale ţării lui, ale continentului lui, ale lumii în genere.
A comunica este sensul primordial al poeziei. Nimeni nu poate scrie numai pentru sine. Pentru sine poţi gândi, pentru sine poţi plânge cu lacrimi. Pentru sine poţi râde în hî şi în ha! Dar pentru ceilalţi, în procesul comunicării se comunică prin cuvinte”.[8]
În 1975, Nichita Stănescu era deja impus şi faţă de critica de specialitate şi faţă de publicul larg. Editura Minerva îi publică o selecşţie din toate volumele în populara Bibliotecă pentru toţi, cu o prefaţă semnată chiar de directorul editurii, criticul literar Aurel Martin. Iată-i opinia: ”Versatil, Nichita Stănescu trăieşte voluptatea contactului cu varietatea. Aidoma copilului. Jucându-se. Generos, grav, responsabil, inocent, închipuindu-se când în quadriga romană, când în vecinătatea lui Ptolemeu, când cu Toma Alimoş, când în Carpaţi, când pe meleagurile lui Enghidu, când trinţ indian, când la puterea Aleph, cănd în încleştarea de la Mărăşeşti, când în cea teribilă cu Limita. Limită(relativă sau Absolută) numită Cunoaştere, Cuvânt, Necuvânt, Punct, Alpha. Entuziast sau sceptic, melancolic sau surâzâtor,eroic sau grotesc, poartă măştile lui homo ludens. Ale unuia care posedă, însă, conştiinţa tragicului existenţial”.[9] Acelaşi observă caracteristicile împlinirii poeziei sale, autenticitatea stării lirice:

- Sinteza individuală
- Noutatea reală a viziunii
- Originalitatea problematicii
- Însemnele inconfundabile ale universului imaginar
- Tensiunea trăirii
- Ineditul perspectivei
      - Natura, fără pereche, a discursului poetic.

Acelaşi critic atrage atenţia că “e, în poezie, un moment al angajării, al personalizării, al opţiunilor, al dispariţiei “şcolilor”, al coexistenţei celor mai felurite moduri de comunicare lirică. Moment al alegoriilor,al metaforizărilor, al denudării imaginii,al noţionalizărilor, al acusticii lexicale,al obscurizărilor, al violării sintaxei, al obliterărilor şi al deschiderilor universale, al evadării din concret şi al obsesiei acestuia, al panoramei şi al coborârii pe verticala esenţelor, al sinesteziilor şi al desfacerii limbajului de ispitele figurativului, al incifrărilor şi al explicitărilor, al beţiei de cuvinte şi al economiilor parcimonioase, al gesturilor tradiţionaliste şi al replicilor contestatare, al nostalgiilor romantice, al exploziei suprarealiste şi al nevoii de echilibru şi armonii clasice, al acostării în transcedent şi al reificării, al obsesiei începuturilor şi al devinărilor oraculare, al euforiei şi al blazării, al politicului al apoliticului, al comunicabilităţii şi al incomunicabilităţii, al ideii de pur şi de impur, de certitudine şi de incertitudine, al dezbaterii etice şi sociale, al explorării straturilor subconştientului şi inconştientului, al perspectivei grave şi a celei umoristice, al sentimentalismului şi al detaşărilor, al ironiei şi al autoironiei, al meditaţiei filosofice şi al contemplaţiei aeriene etc.,etc.,etc.”[10] Am citat această lungă frază în speranţa că vom încerca să învăţăm din ce se hrăneşte poezia. Dacă, în adevăr se hrăneşte cu ceva şi nu este doar ”piatra din capul unghiului a Universului”, cântecul stelelor, momentul  la care face trimiteri Iov:

atunci când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie,
şi când toţi fii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie.[11]

În poemul Andru plângând, criticul Eugen Simion vede “elegia pură a cuvântului creator, un simbol, pe scurt, al genezei artei”.[12]
Iată poezia în întregimea ei, mărturie a dependenţei poetului de Cuvântul primordial:

Trec prin starea acestui suflet
posibile existenţe –
un năvod mortal ce smulge în sus
totul,lăsând numai absente.

Las locului această-nfăţişare
Şi o adorm, şi o îngheţ,şi o ţin
În pură suspendare
A celor care n-au vent şi vin.

Nimic nu rămâne el însuşi mai mult
Decât o foarte singură dată.
Nu sunt vinovat că trăiesc
Într-o lume într-una schimbată.

Numai un gând dacă-l întorc de la tine,
Numai regăsesc apoi, înapoia-mi, nimic.
Depun mărturie-n genunchi despre-aceasta,
Cuvinte pentru nici o ureche ridic.

Decade piatra în inima mea,
Rămân în centrul unor margini ce se schimbă.
Desigur, eu sunt un cuvânt
Adormit la tine pe limbă.[13]

Altădată, sub forma unei definiţii aparent simple, Nichita Stănescu atinge zonele profunde ale cugetului şi simţirii:

Poezia este ochiul care plânge
Ea este umărul care plânge
Ochiul umărului care plânge
Ea este mâna care plânge
Ochiul mâinii care plânge
Ea este talpa care plânge
Ochiul călcâiului care plânge
O voi, prieteni,
Poezia nu este lacrimă
Ea este însuşi plânsul
Plânsul unui ochi neinventat
Lacrima ochiului
Celui care trebuia să fie frumos,
Lacrima celui care trebuia să fie fericit.[14]

Jocul cuvintelor, jocul cu orice cuvânt sunt vizibile pretutindeni. Poetul le rosteşte, le dă de-a dura după ce le-a numit şi le-a pipăit, parcă, de teama ca rămase în loc să nu ruginească sau să putrezească. “În altă parte (Cântec), sugestia  poetică se desprinde dintr-o poziţie existenţială mai bine marcată: e chiar suferinţa colosală de a fi, pentru a vorbi în limbajul poetului, durerea lui sînt în acest complicat şi poetic regim al modurilor verbale:
A fi tu însuţi, o, ce răbdare absurdă.
Cuvintele se supun aici, ca peste tot, voinţei creatoare şi adesea ele sunt chemate să exprime nişte realităţi ipotetice, schimbându-şi sensurile, fragmentându-se după dorinţa poetului. Nichita Stănescu e, ca puţini scriitori români, un comediograf superior al cuvântului şi rareori aflăm, ca în excelentul poem Frunză verde de albastru, o mai categorică dovadă de fineţe tehnică. Aici totul e potrivit pe dos, oglinzile sunetelor sunt tulburate dinadins şi noţiunile sunt formulate, liric, prin noţiuni ce se opun. Totul pare un joc vinovat, dar nu-i decât ştiinţa de a înfige un dinte de îndoială în carnea tare a cuvântului şi a forţa spiritul nostru să gândească în alte tipare decât cele obişnuite.” [15]

Limba română
“Din învăţaţi proşti, sau din nepricepuţi băgători de seamă ai poeţilor, o grea şi gravă superstiţie s-a preluat drept adevăr în tehnica misterului. Misterul mai întâi nu are tehnică. Mai apoi, misterul ţine de existenţă, iar nu de reprezentarea ei.
Dar iată despre ce este vorba: este vorba despre aşa-numitul lucru asupra cuvântului. O absurditate, o lipsă de bun simţ şi o lipsă de gust vădeşte acel căruia i-ar da prin minte că s-ar putea lucra asupra cuvântului. O prostie şi o neînţelegere vădeşte acest slogan semidoct. Ca şi cum, Doamne Dumnezeule, am putea să lucrăm asupra mâinii cu cinci degete înfăţişând-o nemuririi cu şapte degete”.[16]
Evident, dreptatea este de partea poetului Nichita Stănescu. Cercetătorii mediocrii şi profesorii de elementară în dorinţa de a-i stimula pe elevi să înveţe nu s-au mulţumit cu sloganul pus de fiecare dată pe seama nu ştiu cărui geniu la modă, conform căruia talentul este 99% transpiraţie şi doar 1% inspiraşţie, ci au vrut să ilustreze cu Mihai Eminescu, dând singurul exemplu pe care îl ştiu, chit că şi acesta e prezentat pe tavă de altcineva, ei doar l-au preluat: ultimul vers din prima strofă a poemului Luceafărul. “Ca de obicei, s-a dat de exemplu pe cel mai mare, pe cel mai de seamă, pe singuraticul de primul de Eminescu. Ce strigau în cor cei care-i citeau manuscrisul, iar nu sufletul? Cu o voce de scapete şi în cor de copii castraţi pentru son de biserică gotică piţigăiau: poetul lucrează asupra cuvântului, ca dovadă nenumăratele sale variante la un singur-singuratic cântec”.
Că nu de muncă e vorba în cazul creaţie şi nici cel puţin de muncă asiduă, o dovedeşte şi faptul că vedem zilnic zidari transpiraţi, nu 99 “, ci 100%, dar capodopera încă nu se iveşte. Concluzia lui Nichita e corectă şi redată într-o formă nimicitoare, un mic pamflet ca o lovitură de bici: ”Au confundat, vai lor, starea de ecou a poetului cu repetarea mereu mai transformată a cuvântului. S-a confundat talentul cu munca, înţeleasă în sensul transportării pe umeri, de saci încărcaţi cu vorbe şi cuvinte.
Nici pomeneală de o atare muncă; talentul nu este muncă, ci revelaţie, el nu rezidă din timpul investit monoton, ci din durerea monotonă izbucnită în strigăt”.[17]
Urmează, în acelaşi imn, un îndemn demn de Ienăchiţă Văcărescu, dar într-o formă net superioară. Un imn de slavă închinat limbii române şio chemare la luptă adresată celor ce vor trebui să apere zestrea: Limba cea vie, vorbirea cea trăită nu încape nici în gramatici consfinţite de Academie şi nici nu se potriveşte cu ce a pierdut fluturele de pe aripa sa.Copii ai poeziei, cu limba pe limbă călcând, reînviaţi.
Copii ai poeziei, în război înving armele iar nu steagurile.
Copii ai poeziei, mai vie este limba noastră decât orice scriere a ei. Potcoviţ-o cu potcoave de aur! Sadoveanu, Arghezi şi alţi minunaţi potcovari ai limbii au ştiut-o că este înhămată la drum lung.
Niciodată limba nu poate să fie a unuia singur, chiar dacă el se numeşte Eminescu.
Numele ei este numele întregului nostru popor, viaţa ei e destinul acestui popor.
Mai doarme din când în când în trupul unui poet, dar pleacă repede însângerată de istorie”.[18]




[1] Nichita Stanescu, Oase plângând, colectia revistei Lumina, Panciova, 1982.
[2] Doi, în Op.cit.
[3] Nichita Stanescu, Într-o zi cam pe la prânz, Album memorial, Bucuresti, Viata româneasca, 1984, pag.9.
[4]Nichita Stanescu, Autobiografie la Belgrad, în Album memorial, Viata româneasca , Bucuresti, 1984, pag.49
[5] Nichita Sta nescu, Ultima, în Op.cit.,pag. 55
[6] Nichita Stanescu, Op.cit. pag.73.
[7] Nichita Stanescu, Poveste sentimentala, în Starea poeziei, Bucuresti, Editura Minerva,1975, pag.30.
[8] Idem, Album memorial, pag.77
[9] Aurel Martin, Nichita Stanescu, Starea poeziei, Bucuresti, Editura Minerva, 1975, pag.XVI
[10] Idem, pag. XIX.
[11]  Iov,cap.38,vers.7, în Biblia sau Sfânta Scriptura, trad.D.Cornilescu
[12] Eugen Simion, Scriitori români de azi, Bucuresti, Editura Cartea româneasca, 1974, pag.121
[13] Nichita Stanescu, Starea poeziei,,Bucuresti, Editura Minerva, 1975,.pag.115.
[14] Nichita Stanescu, Poezia, în Starea poeziei, ed..cit.,pag.240
[15] Eugen Simion, Op.cit., pag.124.
[16]Nichita Stanescu, De fapt ce este limba româna?, în Amintiri din prezent, Bucuresti, Editura Sport Turism, 1985, pag.53.
[17] Ibidem
[18] Idem, pag.54.