Atempo

Nu in pantofi de domnișoară

cânta toamna, lacrima toamnei e ploaie,

ochiul tău senin e primăvară.

Lasa-l pe poet cu verdele crud,

 tu ești crudă

ca samburele mărului

spart în două

în dinți de bărbat

pe malul lacului, unde istoria

era ieșită din timp,

și doar tu, prințesa poeziei,

mai țineai viu

sângele albastru

al Martei Bibescu

și al vodălui Brâncoveanu.

Eu, poet decapitat,

căutam cuvinte frumoase

cu care

să te adorm.

Dar tu nu de somn

duceai lipsa,

ci de vis.

Vrei un vis?

Esti exact ce cauți

când privești

ochii mei de râu fără

maluri.

Intr-o zi,

poate chiar mâine,

am să mă vărs

în

mare cea mare

a iubiri

tale.