Ce şopteşti atît de tainic,
Au, izvor de cînturi dulci ?
Repezind bălaia undă,
Floarea ţărmului o smulgi
Şi o duci, o duci cu tine,
Vîjîind încet pe prund ;
Ale tale unde floarea
Cine ştii unde-o ascund ?
Astfel trece şi viaţa-mi,
Dar o floare-n valu-i nu e,
Nici nu spun ca tine doru-mi
Nimăruie, nimăruie.
Ci eu trec tăcut ca moartea,
Nu mă uit la vechii munţi;
Scrisă-i soarta mea în creţii
Întristatei mele frunţi.
Numai colo, unde teiul
Lasă floarea-i la pămînt,
Eu încep să mişc din buze
Şi trimit cuvinte-n vînt.
Vis nebun, deşarte vorbe !
Floarea cade, rece cîntu-i
Şi eu ştiu numai atîta
C-aş dori odat' să mîntui !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu