Trei
ore a vorbit Paul Anghel despre mine (de la ora 13.00 la ora 16.00). Nu mai mi
se făcuse această cinste până atunci şi nici după aceea nu am mai avut onoarea
să fiu subiect de analiză 180 de minute. Fără pauză şi fără întrerupere. Apoi a
dat cuvântul adjunctului său, lui Ilie Purcaru, dar acesta era deja plictisit,
fiind de felul lui neastâmpărat şi incapabil să stea locului sau să insiste
într-o acţiune, dar de data aceasta pe lângă surpriza de a fi stat atâta timp
în fotoliu, a mai găsit resurse să vorbească şi el o oră. Evident, eu eram doar
pretextul, de la mine se pornea şi la mine se ajungea, dar tot era ceva, nu?
Conţinutul era acelaşi – relaţiile lui cu ziarul Scânteia, organul Partidului
şi cu puternicii zilei, care-i sugerau ce să cuprindă revista Tribuna României
– stilul însă era diferit. Frazele lui Ilie Purcaru erau scurte, nu trăgea cu
arma automată, ci foc cu foc. Reporter de război, nu degeaba fusese
corespondent de presă în Vietnam. Era însă mai ironic şi mai direct eficient
(se pare) decât Paul Anghel, fiindcă făcea trimitere la investiţia pe care o
făcuse cu mine, tratându-mă iniţial ca pe un tânăr de viitor. El a pus accentul
pe inactivitatea mea în redacţie, sugerând că nu ar fi tocmai rodul
incompetenţei, ci a unor intenţii care-i scapă, iar el nu avea timp să
cerceteze toate dedesubturile (eram „duşman de clasă”, ce să mai vorbim, exact
ca în anii 50 când, pentru o asemenea acuzaţie, de îndată ce se lăsa seara urma
arestarea!), dar dacă s-ar cerceta, cine ştie unde ar duce iţele acestei
ţesături. Un lucru era limpede pentru redactorul şef adjunct: o asemenea
activitate nu putea fi încheiată decât cu desfacerea contractului de muncă,
angajarea altui redactor şi ridicarea revistei pe noi culmi ale construcţiei
socialismului şi comunismului în scumpa noastră patrie, Republica Socialistă
România.
Încetasem
de mult să mai fiu indignat. Obosisem şi îmi era somn. Cele câteva minute de
aţipeală care m-ar fi putut remonta nu-şi găsiseră locul. Îmi era foame şi aş
fi vrut acasă. Nu la mama, că mamă nu mai aveam, dar în braţele soţiei şi să mă
uit cum se joacă prin casă copiii. O ciorbă făcută de soacra mea, o farfurie cu
cartofi prăjiţi şi nişte murături scoase din pivniţa casei ar fi însemnt viaţă
ideală pentru mine.
Nu
aveam eu experienţă multă de viaţă, nu trecusem prin multe grupuri sociale şi
nu participasem decât la nişte şedinţe banale de partid, dar nu auzisem ca în
ultimii ani să mai fie oamenii acuzaţi atât de dur şi să mai fie victimele unor
asemeni insinuări.
Când,
în sfârşit, a terminat şi Ilie Purcaru „panegericul” vieţii şi operei
redactorului Petre Anghel, a luat cuvântul şi tovarăşul Olteanu de la Sectorul
de partid. Nu ştiu câtă putere avea un activist de partid al unui sector din
Bucureşti, dar în copilăria mea, la Băileşti (care era capitală de raion),
orice hotărâre era justificată astfel: „aşa s-a primit de la raion!”. Mai
târziu am citit în presă că raionul se justifica prin aceeaşi exlicaţie magică:
„aşa s-a părimit de la regiune!”. Mai departe se rupea lanţul, nu se mai puteau
scuza cu „aşa s-a primit de la Comitetul Central!”, fiindcă acesta era invocat
doar când executai ordinele, nu ca scuză la incapacitatea ta de a fi rezolvat
sarcinilor primite de mai sus. Despre „raion” ştiam doar o zicală ”e plecat la
raion cu plasa pe cap!”. Am priceput-o doar după ce mi-a fost explicată de
cineva mai în vârstă. Înainte de împărţirea teritorială în regiuni şi raioane,
după model sovietic, satele şi comunele din ţara noastră fuseseră grupate pe „plase”,
astfel că cineva care dădea o explicaţie în legătură cu locul naşterii, se
prezenta din ca fiind din comuna Cutare, plasa Cutare. Nu se lăuda nimeni că a
fost la reşedinţa de plasă. Venind comuniştii la putere, totul a devenit
birocraţie şi oamenii erau purtaţi pe drumuri „la raion” pentru orice nevoie.
Cuvântul „raion” era un neologism, ceea ce i-a determinat pe sătenii mai isteţi
să răspundă la întrebările unde se duc, de ce se duc şi cum se duc, prin
formula „la raion cu plasa pe cap!”
A
vorbit puţin tovarăşul de la raion. Sau aşa a avut de gând. A spus că a luat
act şi „şi-a notat” (nu minţea, din când
în când şi el şi tovarăşa cu care venise scriau ceva într-un carnet (o agendă),
dar că nu se poate pronunţa asupra celor discutate, deoarece s-au pronunţat
nişte nume din conducerea partidului pe care ei doi, de faţă prezenţi, nu au
acces şi nu pot să-i întrebe dacă este sau nu adevărat ce au spus că trebuie să facă revista. Tovarăşul Olteanu
şi-a făcut şi autocritica, în numele întregului sector 2 al municipiului
Bucureşti, că nu s-a ocupat de organizaţia noastră, dar a explicat că dânţii au
considerat că nişte intelectuali ca noi nu merită cicăliţi, ba chiar se
aşteptau de la noi să fim exemple, că ei chiar din şcoala elementară
începând, învăţau poezii pe de rost şi priveau cu atenţie şi cu admiraţie
fotografiile scriitorilor prezenţi în manuale.
Şi
a mai spus că nu putea să-şi închipuie că la o redacţie cu scriitori şi
ziarişti – oameni cu studii înalte – educaţia şi criticile se expun la gazeta
de perete.
Aici
Paul Anghel l-a întrerupt şi l-a contrazis, aducând argumentul că gazeta de
perete a avut reacţii pozitive, dovadă că a rupt-o tocmai cel criotic. Se
poate, a fost de părere instructorul de sector, dar nici chiar la uzine, cu
muncitori abia veniţi de la ţară, nu se mai foloseşte procedeul, care e
caracteristic anilor 50, când ţara era plină de analfabeţi, pe când acum există
învăţământ obligatoriu de şapte clase, radioul şi televiziunea au pătruns în
locuinţele tuturor, aşa că sunt alte forme de educaţie comunistă... Şi, oricum,
a adăugat el calm, prefăcându-se că nu vorbeşte cu Paul Anghel, ci spune o
lecţie pe de rost, unui secretar al organizaţiei de baţă nu i se poate desface
contractul de muncă decât în urma unor avbateri grave, cum ar fi furtul,
delapidarea gravă, falsul în acte publice sau crime. Iar ordinea este inversă,
întâi i se ridică în şedinţa organizaţie calitatea de membru de partid şi
astfel pierde calitatea de secretar al organizaţiei de bază.
Mie
mi s-a părut că tovarăşul e foarte logic, dar Paul Anghel a avut altă opinie şi
a susţinut că el este redactor şef numit de Comitetul Central al partidului,
aşa că îşi asumă toată răspunderea. Din acel moment a mai urmat o oră de
polemici între cei doi referitaoare la codul muncii şi la statutul partidului,
eu fiind scoz din cauză, fiindcă acum se discutau principii la nivel foarte
înalt. Nu ştiu ce pregătire avea tovarăşul Olteanu, dar despre statut şi codul
muncii vorbea cu o logică impecabilă şi cu mult aplomb. Considerând discuţia
încheiată, s-a ridicat, a luat cu el gazeta de perete ruptă de mine şi adusă de
Ilie Purcaru drept corp delict şi a promis că el şi tovarăşa lui vor raporta
cele întâmplate tovarăşei Lina Ciobanu, prim secretar al sectorului 2 şi membră
a Comitetului Politic executiv, să discute dânsa, dacă socoteşte necesar, cu
tovarăşul Cornel Burtică, şeful nostru pe linie de presă şi propagandă.
Mă
simţeam mai refăcut, deşi îmi amorţise fundul pe scaun. Uitasem de somnul de
după amiază, ratat. Dar mi se părea reuşită întâlnirea. Îmi era clar că va
trebui să treacă ceva timp până reuşesc cei doi redactori şefi să mă dea afară
prin desfacerea contractului de muncă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu