Pagini

joi, 23 mai 2013

Mircea Ciobanu Nedomnitul


Mircea Ciobanu (1940-1996)

            Cărţile lui Mircea Ciobanu - poezia, proza sau eseurile – se citesc greu. Ele au o dificultate care provine din conţinut: teme grave, tonuri profunde ca într-o simfonie de Brahms, subiecte dificile supuse îndelung meditaţie, genul de probleme care nu au răspuns, sau dacă se ajunge la un rezultat acesta nu este decât parţial. O a doua dificultate provine din ceea ce am putea numi forma: cuvinte alese cu grijă, versuri lungi, ritmuri bătrâneşti, însuşite de la lecţiile marilor clasici din vechime. Omul însuşi erau un uvrier, pe ce punea mâna ambiţiona să-i poarte pecetea. Cântăreţ la diverse instrumente, putea oricând să facă o bucată de lemn să sune; îndoia metalul dându-i forme ciudate, desena figuri clasice sau fantasme, dansa turceşte sau cu unduiri sobre de clavecin. Nu avea umor: totul i se părea grav ca pagina unei profeţii şi plin de importanţă ca spiţa unui neam evreiesc transcrisă cu rigoare în cartea Numeri. Scria cursiv şi cu grijă ca un caligraf, îşi iubea scrisul şi, lucru rar, iubea în aceeaşi măsură şi scrisul altuia. Nu cunoaştem un alt scriitor român care să fi descoperit atâţia scriitori ca el. Nu-i aştepta cu uşa deschisă, asemeni lui Lovinescu, ci îi căuta el. În iubirea lui pentru artă o vedea chiar şi acolo unde nu era şi nu puteai să-i aduci o jignire mai mare decât aceea că un poet depistat de el ar avea un talent îndoielnic. Înalt, drept, cu alură de prinţ balcanic, avea tenul curat şi măsliniu, profil conturat ca al lui Anton Pann. Nu-şi căuta obârşii fiindcă se ştia nobil prin vocaţie. Era generos şi dornic de mărire: pentru binele lui – ca să poată fi de folos şi altora. Iubea copii, tinerii, bătrânii şi morţii, găsea ceva de admirat şi la un briliant şi la conturul unei frunze. Arta o culegea de oriunde. Asemeni unei albine, zbura deasupra poeziei lui Alecsandri să-i miroase iambul, deasupra lui Eminescu să-i survoleze idee, de la Arghezi împrumuta cuvântul frust, iar de la Barbu încifrarea. Bacovia îi dădea tristeţea, Blaga căutarea matricei, iar Bolintineanu gustul pentru razele lunii. De la Matei Caragiale învăţase să calce prin nămolul Balcanilor, iar de la Dostoievski să scormonească în abisul uman. Crai de curte veche, trăgea cu ochiul spre parveniţi, cocheta cu ei, se lăsa mânjit, în credinţa că haina lui impermeabilă se spală uşor şi murdăria nu va lăsa urme. Ştia Scriptura ca nimeni altul, şi când alţii se fereau să spună dacă au intrat vreodată într-o biserică, el nu se sfia să mărturisească o credinţă anume în Dumnezeul cel viu.
În acest caz, nu ne mai putem mira de dificultatea pătrunderii în opera sa, şi  nu ne rămâne decât să ascultăm sfatul lui Schopenhauer: “Reiese de la sine că în asemenea situaţii, ca să pătrunzi în gândurile expuse nu este altă povaţă decât să citeşti cartea de două ori, şi anume întâia oară cu mare răbdare, de luat numai din credinţă dăruită nesilit, că începutul presupune aproape tot atâta sfârşitul, cât sfârşitul începutul, şi de asemenea fiecare parte precedentă pe cea următoare, cât şi aceasta pe aceea.”[1]
            În Fiara[2], poemul pare a-şi propune o simplă descriere a viţei de vie pe care poetul o zăreşte zilnic la fereastră. Pare însă. Este un pretext, el ajunge la lumina esenţială, la credinţa că întunericul nu va înfrânge niciodată Lumina.
Fiara bătrână, cum am numit-o cândva,
Într-un ungher de poem,
Fiara bătrână, viţa de vie, crescuse pe ziduri urlând,
Împânzise oraşul.
Urlând se trezea dimineaţa,
Urlând adormea,
Măruntaiele ei se-mbuibau cu alcalii amare,
Vreau să spun cu sudoarea de noapte
A negrelor, asprelor varuri.
De la o nevinovată viţă de vie, cum am văzut, mintea îi fuge la istoria lui Noe, primul care sădeşte vie, subconştientul culege roadele blestemului. Sub viţa de vie poetul vede strugurele, sub el, vinul, sub vin beţia, sub beţie alcoolismul, sub alcoolism catastrofa prăbuşirii generale. Urmează două versuri care trădează obsesia individualistă a poetului, el este singurul privitor şi singurul dătător de nume. De la Macedonski încoace nici un poet n-a avut vanitatea lui Mircea Ciobanu de a crede că este primul. Primul în a vedea, în a cunoaşte, în a cuvânta original:
“Nimeni, nici un cuvânt n-a rostit împotriva creşterii ei”
Şi dacă te gândeşti bine, poetul are dreptate, împotriva băuturii au scris mulţi, dar cu creşterea ei n-a avut nimeni nimic. Pe de altă parte, versurile de până aici sunt în ghilimele, pentru că nici nu sunt ale poetului, o forţă exterioară, un glas de sus le dictează scribului, pe când viţa de vie lucra chiar la ferestre…
Lesne i-a fost să pătrundă sub solzii de plumb
Ai înaltelor turnuri,
Ardezii şi ţigle să-nlăture,
Lesne i-a fost să se caţere până la streaşina caselor tale.
Iată, s-a-nfipt în canaturi şi-n timp ce coboară
Face grilaje şi trainice noduri –
Fereastra odăii de scris
Stă sub o umbră mai deasă acum decât norul de-aseară.
Sechestrat de propria-i lumină obstrucţionată de viţa de vie, fiara bătrână, poetul bâjbâie, e năpădit de cărţi(ai rafturi destule uitate-n paragini), experienţe şi lecturi (ştii multe), amintiri (locuri necercetate demult), chemări duhovniceşti fără răspuns (lămpi cu uleiu-mpietrit în lăuntru).
Din această stare nu-l mai poate salva decât rugăciunea:
Fă puţină lumină, măcar pentru scrib. El n-aude
Urletul fiarei,
Trosnetul fălcilor ei; el aude
Numai cuvintele tale. Ia-o de unde-ai rămas
Şi dictează: “Afară, lumina
Încă se cheamă lumină. Amiaza
Numele nu şi-a pierdut”.
Mircea Ciobanu a debutat în 1966 cu volumul de versuri Imnuri pentru nesomnul cuvintelor, în care criticii au depistat ecouri din Ion Barbu, Ion Vinea, Adrian Maniu. Departe de a fi o lipsă, aceste influenţe mărturiseau dorinţa poetului de a reînnoda firul rupt de proletcultism cu poezia de calitate a primei jumătăţi de secol XX. În Volumul următor, Patimi, 1969, poetul are deja timbrul său inconfundabil, fără însă să fi renunţat la gustul pentru livresc, la aluziile cultural-poetice de sorginte naţională sau universală. Cunoscător de literatură rusă şi franceză, familiarizat cu filozofia greacă, cititor ( şi cugetător) zilnic de Biblie, Mircea Ciobanu este acum un poet format. D. Micu o recunoaşte: “Poezii bune sunt, nu-i vorbă, şi în ciclurile barbizante; bune sunt de fapt, excelente chiar, aceste cicluri în totalitate, sub un anume aspect: acela al execuţiei. În cuprinsul lor avem adevărate performanţe în construcţia de stil, în supunerea chiar şi a celei mai recalcitrante materii verbale.”[3]
Poetul este conştient ca nimeni altul de riscul întinării. Deşi citadin în imagini, aflat la el acasă în oraş, Mircea Ciobanu caută starea virginală, câmpia întinsă sau albul imaculat al crestelor montane. Oraşul ( în Oraşul aflat) e un labirint înfricoşător, îmbâcsit de aburii asfaltului:
Şi se face-n aer labirint,

Şi se fac răspântii. Stă la pândă-n

Aburii amiezii, care mint,
Şi-n bătaia flăcării răsfrântă,
Stă la porţi, întoarsă dinspre câmp,
Maica Lot a stâlpului de sare.
De la căldura verii, poetul , privind peste nisipuri, vede mulţimi topite, căzute şi pedepsite pentru păcat, îngropate încet-încet până-şi pierd identitatea. Ca să ajungă la performanţa comunicării prin ricoşeu, Mircea Ciobanu “lucrează însă de-a dreptul cu valoarea simbolică a elementelor, care au aici o dublă prezenţă. Ele sunt simultan abstracţiuni, limbaj noţional adresat intelectului, dar au rămas şi nişte concrete, imagini adresate simţurilor. Sub aspectul concretitudinii, poezia lui Mircea Ciobanu a suferit mutaţia cea mai spectaculoasă. Descrise, într-o primă instanţă, ca nişte corporalităţi precis desenate, componentele figuraţiei îşi pierd pe parcurs o seamă din atributele prezenţei lor şi ajung să fie numite doar prin fragmente”.[4]
În Dies irae, s-a observat, lucrurile moarte învie, atinse ca morţii-n flăcări, înecând spiritul. În general, tonurile din Patimi sunt grave, gesturile par ale unor preoţi ce săvârşesc o slujbă. Atmosfera e grea, apăsătoare ca într-o piesă de Shakespeare. “Versurile au şi aici concentrări de inscripţie. Scrise în deca şi endecasilab, nerimate, fiecare secvenţă încheindu-se fără punct, ca şi cum ar continua dincolo de text, ele sunt învăluite într-un ce enigmatic şi tulbură asemenea limbajelor secrete. Întregul poem e o succesiune de decoruri stranii”.[5]
Dumitru Micu citează câteva versuri:
Împins de voci şi dat pe mâna serii,
Coboară treapta-ntâi. Sub Trapezunt
Dreptatea coridoarelor alungă –
La locul zis Al tragerii la sorţi
Te-aşteaptă ei cu gleznele-n lagună…
Dar Mircea Ciobanu umblă chiar şi asupra acestor versuri tăiate în piatră tot de el. Câţiva ani mai târziu, versurile vor deveni:
Împins de glasuri, dat pe mâna serii
Coboară treapta-ntâi. Sub Trapezunt,
Dreptatea coridoarelor te-alungă;
Ungherele te-ntâmpină – şi varul
Pe care-l ştergi cu umerii pe ziduri
E singura părere de zăpadă
A frigului din aer; o, meandre....[6]
Aceste descrieri din versurile lui Mircea Ciobanu sunt înşelătoare, poetul creează atmosferă, nu este interesat nici o clipă de ceea ce este, ci de cele ce sunt, de esenţă, de starea apocaliptică pe care o cuprind obiectele în sine, acea stare a sfârşitului. Este vorba de focul care zace în orice şi se va aprinde la un ceas anume. Patimile sunt distilate “în ţevăria fină a versurilor cu sunet de cristal şi, prefăcut în cântec, plânsul îşi devine propria răscumpărare”[7].
În E timpul , poetul e gata pentru pocăinţă şi răsplată:
Se cade-n aplecare să privesc
La ceasul setei faţa lui în cană,
Dar cel ucis în apă nu se-arată
Şi norii lasă-n urma lor vedenii...
N-am plâns de mult, e timpul, şi se-ntâmplă
Un semn de sus c-ar trebui să plâng,
Or, degetele duse pân-la pleoapă
Se-ntorc uscate; şi-aş fi vrut să-l văd
Privindu-mă din lacrimă – de-acolo
De unde-n vânt se tremură; de unde
Răsfrântul cer răzbună, ia-napoi
Şi nu mai dă, dar cere fum de jertfă.[8]
Mircea Ciobanu avea, ca puţin alţii, conştiinţa faptului bine făcut. Tot ce scria sau spune purta pecetea sfârşitului, şi simţea o mare bucurie că mai are timp să revină asupra unui vers. În ciuda numărului mare de volume publicate, care denotă o vizibilă prolixitate, era un truditor asupra paginii. Tăia şi adăuga, tăia din nou, îşi rotunjea vocalele, se asculta rostindu-şi poezia. Îl interesau materialul, culoarea lui, sunetul, ecoul.
În Addenda ne avertizează cu privire la trecut. Deşi artă pură, poezia lui ne îndeamnă să ne aducem aminte de clipa finală. E un strigăt de aduceri aminte, un memento mori discret aici, pe care se cade să-l observăm, căci ne priveşte pe fiecare în parte. Arta nu este altceva decât o nesfârşită poveste a celor o mie şi una de nopţi, prin Cuvânt vom amâna moartea, o vom răpune sau El ne va aduce pieire:
Nu spune că uiţi.
Spune mai bine: “Mă lepăd
De multe prisosuri”. Oricum
Umbli cu palmele goale – şi unde? În câmp,
Cu gândul întors îndărătnic la ziua de ieri şi la pricina
Ei de mâhnire.
Cum ai citit, pe-nserate, poemul acesta,
Lăsându-te-ncet înspre ultimul vers,
Tot astfel o să te laşi la pământ:
Istovit, nici măcar cu privirea la stele.[9]
            În Martorii şi Istorii, în Armura lui Thomas sau în Cartea lui Iov întâlnim aceeaşi căutare a realităţii din spatele lucrurilor şi dăm peste aceeaşi lume stranie, fantastică prin ciudăţenia pe care o degajă cuvintele nu prin fapte ieşite din comun. În Martorii, la început avem impresia că prindem un fir epic: a dispărut un autor tocmai când îi apăruse un roman, Lupta cu lucrurile. Un anchetator nu are, fireşte nimic mai bun de făcut, decât să plece pe urmele dispărutului şi să stea de vorbă, făcând însemnări, cu cei care l-au cunoscut pe autor. Martorii provin din diverse medii, au anumite impresii şi amintiri legate de dispărut. Ne-am aştepta să luăm contact cu o lume pitorească, dar nu este aşa. Ineditul vine din capacitatea sa de a împrumuta stilul fiecărui vorbitor, de a se confunda cu el. În cele din urmă, la sfârşitul lecturii, ne dăm seama că nu găsirea dispărutului era scopul final, ci integrarea cititorului în povestire, trezirea lui, obligaţia de a participa la scriitură, meditaţia asupra cunoaşterii şi iubirii. Iar responsabilitatea cuvintelor nu se referă doar la ceasul marii judecăţi. Acolo vom amuţi dacă am tăcut aici. Iar aici, poetul nu-şi poate permite să vorbească la întâmplare. Din cuvintele tale vei fi judecat şi tot după ele vei fi găsit vinovat, găsim în Scriptură. Poetul ştie asta, cel puţin Mircea Ciobanu ştia:
            Am fost poet în vremea lui Ahab.
Vântul trecea pe deasupra,
Îmbătrânind tot mai puţine cuvinte spuneam.
Stam între dune, scriam pe nisip
doar pentru vânt, pentru limba şi rariţa lui
Neştiutoare de semne.
Poetul nu este o forţă de neînvins, este însă o conştiinţă trează, dincolo de slăbiciunea trupului:
Ce s-a-ntâmplat mai apoi,
Domnule, nu mai ţin minte.
Somnul m-a-nvins chiar acolo sub ziduri,
nu mai ţin minte nimic.
Ştiu că e frig şi c-am fost,
Sub Ahab, vinovat de trufie.
De mânia lui, ah, n-am cântat,
  De tristeţea lui n-am scris o vorbă. [10]
„Poet al teluricului aspru, arid, mineral (varul, sarea) şi al adâncurilor, adăposturi calde ale stingerii, Ciobanu este un expresionist pentru care trecerea implică ofensiva imperceptibilă a acestui element asupra transparenţei(eul spiritual), fiind „acea pătrime de pământ hulit ce a crescut în limpedea mea carne.”[11] Dar antum, „bolnav de ispita veciei”, eul biologiei damnate se integrează în „boala” universală care la Ciobanu degradează, cum s-a spus,  şi mineralul şi acvaticul în mâl, trupul în sare şi pământ. Nu este greu pentru cititorul avizat să observe că întreaga literatură a lui Mircea Ciobanu trimite, în planurile secunde, adică îndepărtate, spre orizonturile spirituale ale Bibliei, el fiind un cunoscător al Scripturii cum rar s-a întâlnit printre contemporanii lui. Şi el ştie că omul primise o poruncă „să nu...”, dar nu a ascultat. Cuvântul acela spus „toţi l-am uitat” şi „de la el ni se trage tot răul”:
Poetul ne îndeamnă şi se îndeamnă să participăm la restabilirea ordinii iniţiale:
Spune-l din nou şi-mprejurul
Lui vor veni să asculte
Toate cuvintele,
Câte se ştiu adunate la câte se spun,
Câte se-ascund adunate la câte-au pierit
Şi-şi aşteaptă-nvierea la ziua mâniei.[12]



[1] Anghel, Petre, Stilistica limbii române, Editura ITA, p. 296.
[2] Ciobanu, Mircea,  Marele scrib, Bucuresti, Editura Albatros, 1985, pag.162.
[3] Micu,Dumitru, Periplu, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1974, pag. 331.
[4] Popescu, Magdalena, Patimile după cuvânt, în Mircea Ciobanu, Marele scrib, colecţia Cele mai frumoase poezii, Bucuresti, Ed. Albatros, pag.8.
[5] Micu, Dumitru, op.cit., pag. 333.
[6] Ciobanu, Mircea, Sub Trapezunt, În Marele scrib, Bucuresti, Editura Albatros, 1985, pag.61.
[7] Micu, Dumitru,  op.cit., pag.334.
[8] Ciobanu, Mircea, E timpul, în op. cit., pag.73.
[9] Ciobanu, Mircea, Vântul Ahab, Bucureşti, Editura Eminescu, 1984, pag. 51.
[10] Ciobanu, Mircea, Idem, p. 22.
[11] Tacciu, Elena,  în Dicţionarul scriitorilor români, vol. I, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995, p.565.
[12] Ciobanu, Mircea, Cuvântul acela, în Anul tăcerii, Bucureşti, Editura Vitruviu, 1997, p. 7.

Niciun comentariu: