Pagini

luni, 30 septembrie 2013

Calcule fără anotimpuri


Lucrul acela
Şi lucrurile acelea,
Te rog, domnule,
Să nu se întâmple iarna,
Când bătrânii alunecă,
Iar copiii nu sunt învăţaţi
Cu îngheţul.

Nici toamna să nu se întâmple
Că nu s-au copt merele
Şi voi regreta
Roadele nescrise
În catastifele faptelor bune.

Primăvara nu e nici ea bună
Pentru un sfârşit,
Că tocmai dă colţul smochinului
Şi transmite salutări ghiocelul.

Vara voi fi precis la umbră
Moţăind ca bunicul fără putere
Şi fără treabă
După ce-i luase colectiva
Boii şi ogoarele,
Loturile lui ca veteren,
Ale tatălui, primite după legiurea lui Cuza,
Şi ale lui moşu-său
După ce lucrase în devălmăşie.

Cel mai bine ar fi
Să vii
Când socoteşti tu
Că sunt pregătit.


duminică, 29 septembrie 2013

Ciudeţenii de toamnă


Cine are nevoie de vânturi
Şi cine de ploi,
S-a întrebat săracu-n colibă
Şi au răspuns copacii şi iarba: noi !

Şi a mai răspuns şi pământul,
Care aşteptase o vară întreagă
Dar, iubitor de roade bogate,
Suferea, nu avea ce s-aleagă.

Apoi s-a mai bucurat marea cea mare
Care voia să se curăţe,
Oltul şi Mureşul au ţâşnit şi ele,
Iar Bistriţa a chicotit: ete, te!

Dar cel mai într-o dungă a fost
Însăşi Creola. Mi-a spus de-a drept
Că a implorat să vină gerul

Şi-abia rezistă să nu-mi cadă la piept.

sâmbătă, 28 septembrie 2013

Psalmul 191 Lui CORNEL DĂRVĂȘAN

Intâi sar la bătaie
Cainiții
Cei care se cred dumnezei
Și aduc jertfă ideile lor
(Frunzele de pe știuletele de porumb,
Praful
Și covragii).

Apoi hamiții,
Specialiști în glume proaste
Și în defăimarea părinților,
De preferință a tatălui,
A mamei,
A frațiloor
(Adică a tot).

Hei, dar să-i vezi
Pe frații lui Iosif,
Ieșiți din acelaș bărbat întâiul născut,
Începătorul de neam,
Patriarh neliniștit -
Ce bine se pricep
La aruncatul în șanț.

Urmașii lor, domnule,
Din neamul lui Cuș,
Hulitori,
Trântori,
Neisprăviți,
Analfabeți,
Cititori printre rânduri,
Farisei,
Vomă de cărturarii,
Saduchei,
Să-i vezi ce buni sunt
La sfâșiat

Carne de frate.

vineri, 27 septembrie 2013

Vers cu dans


Azi era să uit că sunt viu
Şi m-am împiedicat de-o idee,
Cum şi Solomon a uitat să mai doarmă
Fiindcă a văzut o femeie.

O văzuse mai întâi tatăl lui,
Bun la aruncat depărtări,
Cântăreţ din coarde dar şi vorbe,
Învăţat să meargă pe cărări

Şi chiar să sară unele garduri
Să intre pe uşi la prinţese,
Era un fel de cursă cu lipici
Ştia să vrăjască şi să ţese

Pe urmele lui sau sau a celui bătrân
M-am apucat să cârpesc un vers,
Nu aveam aţă în ac şi nici harpă
Dar  m-am căţărat în univers

Cum un păianjen îşi face casă
Într-o vatră de ţară sau în palat
Am făcut primul pas şi-am dansat,
Creola auzea şi-a continuat.


joi, 26 septembrie 2013

Presupunere



Nu ai venit nici aseară,
Deşi locul te-a aşteptat,
Pisoiul era la fereastră -
Pleca la vânat.

Luna pândea fetele bete
Să le înşele sau împlinească,
Ea însăşi se logodise
Pe-o creastă.

Pe acoperişul schimbat
În cimitir de iluzii
Exersa pasărea nopţii
Şi blestema duzii.

Aş fi mers la culcare
Obosit de secatul meu vis,
Când s-a uzit mişcând poarta -
Pleoapă pe iris.

O fi fost vântul. Ori tu
Vii uneori fără paşi,
Nu te auzeam, dar ai zis
Că nu mă laşi.


miercuri, 25 septembrie 2013

După Psalmul 64


Cred că au făcut şi alţii la fel,
Au suferit şi au ţipat,
Dar eu l-am căutat pe Dumnezeu
Şi mi-a răspuns.

Piciorele alunecau ca pe gheaţă,
Mâinile se ploconeau pe lângă trup,
Iar minte se îmbâcsise de fum.

Spre ziuă mă trezeam
Plin de sudoare
Şi mi se părea  că nu mai prind zorii.

Dar când strigă un nefericit,
El aude,
Îngerii o iau la goană spre bietul apăsat,
Se înghesuie să-i vină-n ajutor
Şi-l scot din primejdie
Cum iese dopul din sticla
Îmbuteliată de meşteri.

Nenorocirea vine
Chiar şi în ograda
Ce nu-şi cunoaşte vina,
Dar din ghearele morţii scapă
Doar cei ce-şi pun speranţa
În el.




Dorinţa dorului


Ca Avraam Bătrânul
Merg dintr-un loc în altul,
Nu besmetic, dar obosit ca un câine
Ţinut până mai ieri în lanţ.

Ca David Cântăreţul
Trag cu ochiul
La femeia altuia
Şi abia seara ating harfa
Şi mă închin Domnului.

Ca sfinţii adevăraţi
Aş vrea să alerg
În căutarea

Adevăratei patrii.

marți, 24 septembrie 2013

Epistolă către Timotei


Ieşi din templul păgân,
Nu repeta greşeala mea
De a repeta de multe ori
Celor ce-şi bagă vată
În urechi şi în suflet.

Conştiinţele tăbăcite
Nu pot fi date la întors,
Doar un tâlhar s-a pocăit pe cruce,
Unul
Şi cei de la poalele
Stâlpului
Mai latră şi azi şi cer sânge.

Fiule,
Caută tineri de încredere,
Alege-i pe cei cu memorie
In cap, în inimă şi în suflet
Şi învaţă-i să poată învăţa
Şi pe alţii.

Apoi,
Îţi voi trimite
Şi o altă scrisoare.

Despre mine
Află că îmi place viaţa,
Dar nici visul lângă izvorul aşteptării

Nu e departe de mine.

Marin Preda, sfârşit şi început de drum


Marin Preda preia de la prozatorii realişti de dinaintea sa – Creangă, Caragiale, Slavici, Rebreanu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu – toată zestrea acumulată de aceştia în arta scrisului: claritatea, logica acţiunii, dialogul activ, punerea în scenă a unei acţiuni, accesibilitatea, gustul pentru lămurirea unei întâmplări. Cu el încep însă şi alte direcţii în proză: atât în ceea ce priveşte esenţa, fondul adică, dar şi în ceea ce priveşte stilul, forma în care comunică noile adevăruri.
Odată cu Marin Preda, ţăranul, de pildă, încetează să mai fie o fire primitivă interesată doar de pământ, de grija zilei de mâine şi, din când în când, şi de o aventură galantă, provenită din insticte ce apar şi la păsări de vreo două ori pe an, cum ar fi zis Eminescu. Ţăranul nu mai este doar un trăitor. La Marin Preda, acest stăpân al pământului îşi cunoaşte locul sub soare, îşi ştie sau îşi intuieşte drepturile, are o famile a lui, un rost, judecă istoria şi se integrează în eveniment, cu sau fără voia lui, îşi judecă faptele, judecă vecinii, guvernanţii, regele şi timpurile şi timpul.
Deşi nu a confundat niciodată arta cu alte componente ale spiritului, Marin Preda a fugit şi chiar a dispreţuit evazionismul : pentru el scriitorul este un om al cetăţii, dar nu un agitator, ci o fiinţă care se lasă impregnată de realitate. Pentru un scriitor, în viziunea sa, nimic nu este … apoetic sau aprozaic. Sunt puţini scriitorii cu o ureche atât de fină ca a lui Marin Preda. El detecta suferinţa umană, bucuria şi nenorocirea, auzea stomacul care rodea în gol şi inima care bătea ştrangulat. Spre deosebire de alţii, care considerau că trebuie să se confunde cu gloata pentru a-i lua pulsul, Preda era un singuratic, un mare singuratic, care prefera ca la el să ajungă realitatea filtrată. Prefera să audă vuietul mării din depărtare, nu de pe ţărm. În acelaşi timp, voia să se confrunte şi cu alte opinii. Preda nu pleca niciodată de la premiza că realitatea văzută şi auzită de el, sau, mai ales, ce a înţeles el, este definitiv. Culegea impresii. Pentru el rolul întrebării era esenţial. Socotea că adevărul nu stă în răspuns, care oricum poate varia în raport cu interlocutorul, ci în întrebare. Şi, de fapt, în felul cum s-ar putea justifica un răspuns. Acel pe ce te bazezi?, rostit de atâtea personaje, este esenţial pentru judecata lui Preda.
Marin Preda a meditat îndelung asupra actului creaţiei, care, şi pentru el, care scrisese mii de pagini, era un mister. N-a încetat să se mire şi să se întrebe de unde vine talentul şi cum se manifestă, ce anume justifică o pagină bună şi ce o frază proastă care strică totul. Cel mai mult îl fascina momentul începutului, clipa în care scăpa de obsesia paginii albe. “Există, atunci când scriem o carte, momente când vin spre noi tot felul de lucruri care se potrivesc cu ce dorim să facem, vin aproape fără să le căutm. E un moment misterios şi e cel mai fericit pentru scriitor: toate elementele de care are nevoie pentru compoziţia sa le găseşte fără să le caute, ca şi când s-ar fi înţeles între ele anumite forţe şi evenimente, să-l ajute. Alteori, chinul de care se vorbeşte în creaţie există, şi el se naşte din pricină că, spre surpriza şi furia noastră, asemenea elemente nu apar, nu vin şi nu putem scrie fără ele. Rămân departe de noi, rămân fără nume”:[1]
Marin Preda nu reuşeşte să se despartă niciodată de amintiri, de lumea pe care a cunoscut-o. Asemeni lui Creangă – şi acest lucru nu ştim să se fi observat – Preda nu reuşeşte să facă diferenţă între ce povesteşte închipuindu-şi şi ce a trăit cu adevărat, el este atât de mult integrat în povestire încât nu mai face diferenţă între ce a trăit el şi au trăit alţii. Realitatea epică este la fel de puternică şi verosimilă ca realitatea pipăibilă.
Iată un singur şi firav exemplu: Marin Preda iese din spital, unde fusese internat suferind mai mult de oboseală decât de boli clinice, şi îşi aminteşte:” M-am întors să descifrez mai departe viaţa eroului meu. Îl lăsasem în preajma secerişului...Clipe fericite! Şi eu fusesem la seceriş! Îl vedeam, îi auzeam glasul, îmi aminteam de febra plecării, apoi lungi zile sub arşiţă, răsăritul soarelui care ne găsea gata de muncă în mijlocul lanului de spice, talger roşu care limpezea câmpia de urmele nopţii şi înfiora clipa, şi care îl făcea pe tata să-şi scoată pălăria şi să se închine... Apoi treierişul, carele cu grâu care ne intrau în curte, numeroase, nu se mai terminau, apoi prima pâine din grâul nou care ne îmbăta cu mirosul ei...!.[2]
S-a repetat până la plictiseală că Marin Preda a iubit ţăranul român. Afirmaţia nu are nici o relevanţă. E de la sine înţeles că l-a iubit, dar cu această afirmaţie nu demonstrăm nimic. Este vorba de alceva: Marin Preda este obsedat în romanele sale şi chiar în publicistică de ce se întâmplă cu ţăranul român, categoria cea mai numeroasă a locuitorilor acestei ţări, ce se întâmplă cu clasa din mijlocul căreia provine, ce se întâmplă cu oamenii înstăpâniţi peste pământ, de la facere, chiar de Dumnezeu. “E uşor să ne liniştim spunând că nu există alt drum pentru ţărănime decât cel al cooperativizării, scrie el. Pe scriitor îl interesează însă ce se petrece cu oamenii. Istoria se impune ca o idee, ca o necesitate. Ăsta nu e un lucru atât de abisal şi cu asta nu ne putem mulţumi. Este foarte lesnicios pentru omul de litere să se adăpostească în spatele necesităţii istorice şi să se eschiveze, în felul acesta, de a se întreba nu câtă necesitate conţine istoria, ci care e soarta fiecărui om în parte, ştiind că omul are o singură viaţă de trăit, în timp ce istoria este înceată şi nepăsătoare”.[3] Se pare că Preda nici nu ar avea alt subiect de conversaţie. Deşi plecat de mult din Siliştea Gumeşti, deşi concret nu semănase şi nu prăşise, acum secera …iubire pentru propietari. Când întâlneşte un scriitor străin celebru, nu-l întreabă pe acesta nimic despre arta scrisului sau despre preocupările lumii literare, ci ce se întâmplă cu ţăranii din ţara lui.”Un poet spaniol, îşi aminteşte el, pe care l-am cunoscut fugitiv aici la noi, avea fruntea încreţită de o nelinişte şi indignare care i se întipărise pe figură parcă pentru totdeauna. Şedea la masă şi abia se atingea de feluri, în timp ce colegii săi români, spre a nu-şi desminţi latinitatea, erau sau păreau veseli nevoie mare, ca şi când ar fi vrut să spună că alţii au motivele lor să-şi încreţească frunţile, în timp ce noi, le “arănjăm” noi pe toate şi n-avem de ce să ne îngrijorăm. Recunosc că filozofia asta nu e lipsită de temei, deşi ar trebui puţin reconsiderată. “Aranjarea” aste ne costă, în momentele de răscruce, vieţi omeneşti. Asta nu mai e “aranjament, ci tragedie”.[4]
Obsedat de realitate, Marin Preda îşi dă seama cu greu de fascinaţia cu care îl atrage fantasticul. Iată ce povesteşte la maturitate despre un fost coleg de şcoală elementară: ”Abia acum câţiva ani mi s-a dezvăluit misterul acestui personaj, când i-am făcut o vizită la Roşiori, unde e maestru mecanic. M-a invitat la el acasă şi la întrebarea mea de ce instalaţia electrică nu e îngropată, mi-a răspuns că n-o avea, a instalat-o el personal şi n-a vrut să mai spargă zidul. A început după aceea să-mi povestească, deşi nu mai vedeam ce se mai putea adăuga. În acest timp privirile i se aprinseseră de o luminiţă intensă, care mă subjugă”. Urmează relatarea acestui fost coleg Ion.M. Ion, evident povestită cu farmec, fiindcă e făcută de scriitor: cum era să fie electrocutat în timpul unei trăznet. Colegul vorbea “şi privirea lui se lărgi în acea clipă şi se uită la mine dând puţin capul înapoi, dar nu prin îndoire, ci prin recul, ca în faţa unei realităţi invizibile profanilor, aşa cum fac dansatorii indieni când mimează lucruri obişnuite dar care prin spirit devin misterioase. Luminiţa stranie din privire i se mărise şi ea şi ardea incandescent.
- Şi nu ţi-a luat casa foc? Zic eu.
- Nu!
- Şi nici tu n-ai păţit nimic?
A clătinat din cap şi a negat mut parcă autofascinat de viziunea care parcă îi trăia încă înaintea ochilor şi îi dilata nu numai pupilele, ci şi sufletul de această predispoziţie care nu-l părăsise cu trecerea anilor: pornirea irezistibilă şi inconştientă de a ieşi din real şi de a intra în lumea închipuirii în care începi să crezi şi tu că e tot reală”.[5] Nici un scriitor român nu a mai avut această capacitate de a vorbi despre cel mai banal lucru sau despre întâmplările de rutină ca despre o lume specială, fantastică. Nici unui scriitor nu i s-au mai dilatat astfel pupilele încât să vadă întregul univers în bobul de rouă.
Într-o epocă în care scriitorului i s-a cerut cu obstinaţie să se înhame la cotiga propagandei dictatoriale, Marin Preda a fost o conştiinţă înaltă. Pentru el, profesia de scriitor era tratată cu sfiinţenie fiindcă era arta cuvântului. Deseori l-am auzit spunând, mon cher, noi n-avem altă meserie decât cuvântul. Iar scriitorul nu poate vorbi la întâmplarte şi nici doar pentru el. “Căci scriitorii sunt conştiinţe ale colectivităţii naţionale, şi nu sfinţi. Şi conştiinţa colectivităţii naţionale e suma virtuţilor şi scăderilor noastre, şi nu suma unor concepte frumoase, dar moarte (…) Dar falsificarea în prealabil a adevărului unei opere sau a unei vieţi (deci a unei conştiinţe) nu este justificată cu nimic, precum nu este justificată nici invocarea absenţei momentului prielnic pentru revelarea un fapte de mare interes, în cazul nostru cultural, când analiza acelui moment ne arată dimpotrivă că nimic nu ne împiedică să discutăm despre scriitori aşa cum sunt ei şi nu aşa cum vor ei sau noi să fie”.[6]
Scriitorul stă sub semnul istoriei, nu se poate sustrage ei, iar orice încercare ar fi un nonsens, dar scriitorul e obligat, fiind parte a istoriei să depină mărturie. Între istorie şi literatură a fost tot timpul o relaţie specială de rudenie. Ambele se diferenţiază prin nişte structuri specifice. Nicolae Manolescu, care nu-l prea iubește pe Preda, dar jură pe Cărtărescu, preia opinii acceptate în acest sens: ”Istoria (afirmă specialiştii) nu se mai construieşte pe planul evenimentelor, nici fizica pe acela al datelor furnizate de simţuri. Critica modernă urmează exemplul ştiinţelor moderne, deşi nu este ea însăşi o ştiinţă. Un antropolog contemporan scrie: ”Ansamblul obiceiurilor unui popor este totdeauna marcat de un stiul; ele formează sisteme. Sunt convins că numărul acestor sisteme e limitat şi că societăţile omeneşti, ca şi indivizii, în jocurile, visurile şi delirurile lor, nu creează niciodată în chip absolut, ci aleg anumite combinaţii dintr-un repertoriu ideal, care poate fi reconstitui”. Nici romancierii nu creează în chip absolut. Au şi ei un fel de repertoriu ideal de combinaţii, din care aleg, după împrejurări, şi pe care l-am putea umi domeniul romanescului. Dacă am reuşi să aflăm graniţele acestui domeniu, am fi în posesia unui instâstrument minunat ( şi periculos) de a pătrunde în tainele imaginaţiei romancierilor sau, mai exact, ale fanteziei lor tehnice”.[7]
Aceste taine ale tehnicii romaneşti pentru Preda nu sunt chiar de domeniul invizibilului. Există câteva semne ale talentului: “…limpiditatea şi transparenţa stilului şi absenţa unei gesticulaţii haotice a gândirii(care dau la un moment dat cititorului senzaţia că nu mai citeşte o carte, ci mestecă în gură câlţi amestecaţi cu sacâz, cum se întâmplă cu multe romane analitice care apar) sunt pentru mine dovada incontestabilă a talentului…”( în Imposibila întoarcere).
Pentru Preda lucrurile vorbesc, sesizează Lucian Raicu: ”Fiecare lucru vorbeşte pe limba sa, şi nu pe limba autorului; în creaţiile cu adevărat mari. Lucrurile acestea nu sunt nişte personificări…Copacii şi caii lui Tolstoi “vorbesc” pe limba lor şi nu pe cea a lui Tolstoi care s-ar exprima, cum se zice, prin ei. Ei se nasc şi mor în cadrul unui limbaj propriu, nu se ştie cum descoperit de scriitor, şi făcut să fiinţeze într-un spirit ce ni se impune ca fiind adevărat.(…)Scriitorii mari nu fac alegorii şi nu recurg la personificări, alţii se ocupă cu asta şi au această îndemânare”.Lucian Raicu, Reflecţii asupra spiritului creator, Bucureşti, Ed.Cartea românească, 1979, pag.211.
Deşi născut la ţară, unde şi-a trăit şi copilăria, adică în mediul natural al naturii, Marin Preda nu este un cântăreţ al naturii şi nici cel puţin un autor care s-o descrie.Ea face parte din fiinţa lui, el este integrat organic în realităţile naturale. Autorul nu are pentru copacii,iarba din jur, pentru flori sau buruieni sentimentul admirativ al orăşeanului turist.Au mai spus-o şi alţii: ”Sentimentul naturii este la Marin preda aproape absent, iar lirismul se retrage în spatele lucrurilor. Contactul cu faptele de existenţă, descoperirea, adică, a unei relaţii, constituie elementul esenţial al evocării. Pentru acest mare prozator obiectele în sine n-au valoare”.[8]
Opera e un sistem de semne: ”Existenţa unui sistem de semne concentrice în structura cărţii ne indică în acelaşi timp profunzimea ei. Planul dintâi al naraţiunii are cutii de rezonanţă care-i susţin şi-io amplifică semnificaţiile. Din perspectiva finalului de roman, tăierea salcâmului capătă dintr-o dată un câmp de înţelesuri noi(…) Ceea ce stilul rece, impersonal al autorului nu spune este mărturisit prin secretele cutii de rezonanţă. Fără repercutarea în suita de imagini însoţitoare, ca în nişte oglinzi, trama romanului n-ar mai fi părut atât de bogată şi de polivalentă”.- Mihai Ungheanu, Marin Preda.Vocaţie şi aspiraţie, Bucureşti, Ed.Eminescu,1973, pag.196.
În centrul atenţiei unui scriitor trebuie să se afle omul, singurul subiect la care un autor se pricepe (teoretic vorbind!), ci pe care l-ar putea recepta şi cititorul corect (cât de cât!):”Scriitorul nu trebuie să părăsească omul, scrie Marin Preda, chiar dacă omul, sătul de propriile sale fapte, n-ar dori să i se pună în faţă o oglindă şi să-şi vadă în ea chipul”.
Dacă ar trebui să scoatem în evidenţă câteva din trăsăturile specifice autorului, aşa cum reies ele din romane, povestiri şi confidenţe, cu siguranţă că n-am putea trece peste următoarele:
a. Marea plăcere de a privi. Toate personajele lui Preda se uită, văd,caută să desluşească ce este înaintea ochilor şi ce s-ar putea să se ascundă privirii.
b. Răbdarea de a asculta. Se aud susurul apei, căderea ploii, căruţele trecân pe drum, zdomotul batozei, câinii lătrând.Se aud cuvintele. Se aude tăcerea.
c. Asistarea la spectacol. Lumea nu este privită doar ca o scenă de luptă, confruntare între bine şi rău, între două firi sau doi vecini, ci, mai ales, ca un imens spectacol. Satul este o scenă. Mică prin raportre la lume, mare prin perspectiva pe care o deschide drumul din faţa prispei.
d. Dilatarea amănuntului. Nimic din ce se întâmplă în viaţa unui personaj nu este lipsit de importanţă. Totul semnifică ceva: sculatul dis de dimineaţă sau întârzierea în pat, răsăritul soarelui sau apusul, venirea iernii sau venirea primăverii. Nimeni nu face umbră degeaba pământului în proza lui Marin Preda. Dar toate se întâmplă la vremea lor, atunci când povestea are nevoie de ele. Există un ciclu dumnezeiesc al vieţii pe care personajele îl simt şi autorul se bucură să-l descifreze.
Moromete, acest Solomon valah, vrea să asiste la spectacolul lumii. Şi să-l guste. Şi să scoată un sens din acest privit. Şi o face. Ca să poată spune: O, deşertăciune a deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune. Pătrunde în esenţa lucrurilor. Privind în jur, privind în sine, privind la cer:
“Spre prânz, Moromete se sătură să stea pe prispă; ieşi la drum pe stănoaga podiştei.Ziua era frumoasă, deşi căldura năvălea din cer asupra ei. Pe stănoagă era umbră, deasupra salcâmii înfloriţi, iar pe şoseaua curată, măturată din toate părţile de fete, treceau oameni. La a treia casă, înainte, ieşea din curte şi se ducea nu se ştie unde Matei al Barbului, care avea o gâlmă în gât şi din pricina asta, când vorbea, îţi venea să-i spui:”Tuşeşte, mă, Matei, să-ţi iasă gâlma aia din gât”.
- Unde te duci, Matei,?! Îl întrebă Moromete anume să-l audă vorbind.
- …Ă duc înă la mnatu-meu, ă-mi dea un ăpăstru! “Vedeţi? Din pricina gâlmei cuvintele lui sunt ciumpăvite, topite în omuşor”, părea să spună Moromete prin întreaga lui înfăţişare.
- Vecinul din faţă, alde Udubeaşcă, ieşise şi el la poartă.
- Mă, Udubeaşcă! Chemă Moromete parcă prăpădit de uimire. Ce face, mă, Gheorghe ăla al tău?
Gheorghe acela al lui Udubeaşcă nu făcea nimic deosebit ca să se mire şi să fie atât de nemaipomenit de încântat Moromete, dar întreba de el tocmai de aceea, tocmai pentru că săracul Gheorghe al lui Udubeaşcă era un flăcău şters şi bun, ale cărui urme pe pământ nu le vedea nimeni.
- Gheorghe s-a dus cu caii pe izlaz! Răspunse Udubeaşcă.
“Vedeţi? Asta face Gheorghe al lui Udubeaşcă”.( din Moromeţii,vol.I)
Şi cu toate acestea lui Moromete cel dornic de spectacol şi, nu o dată, creator de spectacol, el însuşi scenarist, regizor şi actor, îi este dor de linişte. De acea tăcere de-nceput de veac, cum ar fi zis poetul. Prozatorul urmăreşte căderea serii, apropierea întunericul, pierderea dimensiunilor de către obiecte, depărtarea de terestru sau, intrarea în întregime în terestru, în zona amorfă a adâncului, până câns soarele pare a intra şi el în odihnă:
“Se înserase bine peste tot, se vedeau luminile din vetre şi acea mişcare înceată umbrelor din faţa uşilor deschise spre bătătură, din care se putea citi că toată lumea începuse, sfârşise sau era încă la masă: întunericul se clătina străpuns de razele tremurătoare care veneau din tindă şi care lăsau să se vadă câinele aşteptând pe prispă aşezat în fund, sau umbra unei mâini mărită până la grajd, a cărei sursă putea să fie acolo în tindă între cele două odăi, a unui copil care ducea lingura la gură, sau a unei fete care spăla vasele şi le punea curate la locul lor pe poliţă. Salcâmii, nemişcaţi şi întunecoşi, păreau fără frunze, uriaşi tăcuţi şi negri care poate că dormeau şi ei sporind astfel liniştea care atrăgea animalele să se lipească cu burta de pământ şi pe oamenii care îşi mai purtau încă fiinţa cine ştie pe unde şi încotro, să se grăbească să facă acelaşi lucru: somnul era o taină de aici de jos, nicăieri sus cerul nu se oprea să doarmă, se schimba mereu până la ziuă şi poate chiar soarele mai mai apropiat de oameni dormea şi el în timpul nopţii”. (Moromeţii, vol.II).
Să se obseve uşurinţa , vrem să spunem firescul, cu care de la un moment al mesei de seară se ajunge la dimensiunea nesfârşită a universului şi cât de simplu face Marin Preda ca omul şi cosmosul să vibreze în acelaşi ritm. Ceea ce ne uimeşte până la un punct. Doar până ne aducem aminte că după ce a făcut Pământul, Sorele şi Stelele, în a şasea zi, ca o încoronare a crteaţiunii, Dumnezeu l-a făcut şi pe om. Iar omul a fost făcut din pământ, ceea ce ni se pare firesc, acum, să vibreze o dată cu întreaga creaţiune:
“Apoi Dumnezeu a zia:”Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ”.[9]
Născut în pământul Dunării, bătut de arșita vremii, Marin Preda a știut să privească spre cer. A iubit țăranul român, a iubit satul, i-a plăcut istoria șuie a neamului și a dispretuit stâpânii cu buze groase și fundul mare. A urât pe cei care au furat brazda și au tăiat salcâmul, izgonind caii ca să fie beliți la umbra șenilelor de tractor. Nu i s-a iertat asta marelui singuratic și a fost trimis prematur dincolo. Credeau că-l trimit în iad, neștiind că el își câștigase un loc în grădina literelor culturii naționale.


[1] Marin Preda, în Florin Mugur, Convorbiri cu Marin Preda, Bucuresti,
[2] Marin Preda, Viata ca o prada, Bucuresti, Ed. Cartea Româneasca, 1979, pag.364.
[3] Marin Preda, Imposibila întoarcere, Bucuresti, Ed.Cartea Româneasca, 1972, p.24.
[4] Idem, pag.5.
[5] Marin Preda, Imposibila întoarcere, Bucuresti, Ed.Cartea Româneasca, pag.180.
[6] Marin Preda, Imposibila întoarcere, pag.64.
[7] Nicolae Manolescu, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, vol.I., Bucuresti, Editura Minerva, 1980, pag.13.
[8] Eugen Simion, Scriitori români de azi, Bucuresti, Ed.Cartea Româneasca, 1974, pag.305.
[9] Geneza,Cap.1,vers.26, în Biblia sau Sfânta Scriptura, trad.D.Cornilescu, pag.2.


luni, 23 septembrie 2013

Amintiri proaspete


Colind prin cimitirul înverzit
Cu aburi calzi şi cu bătrâne rane,
Doar ciorile mai turbură odihna
Clapetuind defectele piane.

Nici urmă de vreun nume brancovan,
Cum a descoperit frumosul Radu Stanca,
Eu sunt bolnav de multă bogăţie
Şi-aş odihni, dar e stricată banca.

Stricată e şi vremea, ceasul şui,
Arată ore dintr-o altă eră
Pentru copii abia născuţi
Şi blestemaţi să zbenguie în seră.

Noroc cu gândul ce-l păstrai ferit
În colţ ascuns, de nimeni regăsit,
Ştiam că tu îl vei citi cândva
Şi-ai să m-aştepţi în albul infinit.


duminică, 22 septembrie 2013

Mihai Eminescu, ClNTECUL LĂUTARULUI


Ca povestea cea sărmană
 Care nimeni n-o-a-nţeles,
Trec prin vremea tristă, vană,
Cum prin secoli un eres.

Sunt ca lira spartă-n stîncă,
Sunt ca glasul din pustii,
Sunt ca marea cea adîncă,
Sunt ca moartea între vii.

Dintre chinuri ce mă-neacă
 Eu sorbeam mirul curat,
Cum o lebădă se pleacă
Bînd din lacul îngheţat.

Dar cu moartea cea adîncă
Azi eu schimb al vieţii-mi gînd,
Am fost vultur pe o stîncă,
Fire-aş cruce pe-un mormînt!

Care-i scopul vieţii mele,
De ce gîndu-mi e proroc,
De ce ştiu ce-i scris în stele,
Cînd în van lumea o-nvoc.

Crucea-mi pară gînditoare,
 Parca arz-a vieţii-mi tort,
Căci prin neguri mormîntare
 Voi să văd faţa-mi de mort.

Doar atunci cînd prin lumine
M-oi sui la Dumnezeu,
Veţi gîndi şi voi la mine
 Cum am fost în lume eu.



Îndrăgostitul timid


Şi ce încet urca
Aburul din ceaşca de ceai
După ce nu am mai băut cafea împreună.

Dar eu mă mulţumeam cu arome amare,
Cum uitarea se împacă ea însăşi cu ea
Şi cum oaia nu mai întreabă
Niciodată păstorul
Unde i-a ascuns ultimul miel.

Şi cum pluteau norii venind dinspre Nord,
Albaştrii ca mare spre care
Se îndreptau.

M-aş fi gândit la tine,
Dar ceva sub coastă strângea inima mea
Ca o coroană de spini.

Şi am privit peste nori
Şi era linişte,
Iar lumina învingea întunericul.

Calm, fără efort,
Ca o şoaptă de iubire
Abia rostită la ureche
De un îndrăgostit timid.


Şi ce frumos încep dimineţile.

joi, 19 septembrie 2013

Rugăciunea Domnească


Tatăl nostru care exişti în Ceruri,
Sfiinţit să fie numele Tău,
Să vie împărăţia Ta,
Să se facă voia ta pe Pământ, cum este în Cer,
Pâinea noastră zilnică dă-ne-o şi azi
Şi iartă-ne datoriile, cum iertăm şi noi celor ce ne sunt datori,
Şi nu ne lăsa în ispită, ci ne salvează de cel rău,
Căci ale Tale sunt în veci împărăţia şi puterea şi lauda.
Amin!



La gura sobei doldora de jar


Chiar acum am aflat
De ce a fost iarna inventată
Şi de ce mânzul, atunci când se naşte
Tocmai spre laptele mamei lui cată.

Începusem să tremur ca piftia,
Deşi aveam multă treabă
Şi chiar scrisesem un răvaş verii
Care de mult nimic nu mă-ntreabă

Pe unde eşti şi cui cânţi romanţe,
Cine îşi face umbre sub negrele plete,
Îmi amintesc cum îţi luceau ochii
Şi-mi cereai să explic pe-ndelete

Cum e cu aul, cum e-nmulţirea,
Iar tu spuneai că vezi cerul deschis,
Râdeai ca un prunc abia adormit
Când îţi explicam ecuaţii cu ics.

Aş fi făcut focul în sobă,
Dar era mai cald lângă tine,
Ah, vara aceea cu multe drumuri
Când roiau în jurul nostru albine.

Şi un fluture s-a aşezat pe mâna
Pe care o strânsesem cu putere.
Nu-mi mai e frig, caldă Creola,
De când traversăm amândoi albe ere.


miercuri, 18 septembrie 2013

Doină oltenească


Alelei şi chiar văleu,
De mi-aş striga dorul meu
S-ar ciocni munţii-ntre ei
Şi ar scăpăra scântei.

De-aş striga şi au mă doare,
Ar veni mândra călare
Dar ar pleca de îndată
Chiar de-am face-o din nou lată.

Valeleu şi aulică,
Bine-ar fi să fiu iar tânăr,
Şi chiar de n-ar fi să zbor,
Barem şanţuri largi să săr.

Da mai bine stau pe loc,
Număr stelele pe cer,
Iar când luna sus apare
Te aştept într-un ungher

Şi nu mai mă vaiet iar
Ca o babă cu basma
Că n-am terminat oftatul
Şi venişi chiar acuma.

Mai bine oftăm în doi
Tu că-i bine, eu că-i bine,
Şi de-oi fi şi mâine noapte
Poţi să mai treci pe la mine.





Biografie neromanţată


Împărăţia Domnului meu e fără margini,
Moşii uriaşe se întind
Ca norii,
Acolo nu este pustiu
Şi deşert nu a fost niciodată.

Popoare întregi locuiesc
În casa lui,
Iar ograda e plină de animale rumegătoare.
În pădurile lui pasc cerbii fără teamă,
Iar păsările cântă osanale
Tot timpul anului.

Oameni mii de mii
Şi milioane de milioane
Se plimbă pe aleile raiului,
Iar dintre ei m-a ales pe mine
Şi mă strigă pe nume.

Căzusem într-o groapă
Şi nu mai aveam putere
Să mă ridic.
Din înaltul cerului m-a zărit

Şi mi-a întins mâna.

luni, 16 septembrie 2013

Mirare


Cum alunecă timpul
Când se întâlneşte iubirea
Cu păcatul,
De parcă noaptea ar fi legată
Cu funii de foc.

Cum curg apele
Pe sânul fercioarelor
Când ies din râu,
Aşa se topeşte ceara
Când strigi
Cu disperare
Să apară zorii.

M-am ascuns într-un ungher
Cunoscut doar de căţelul pământului
Şi am auzit creionul Eminului
Dersenând cercuri
Pe bolta cerească.

Ah, dragostea,
Plânsul îngerilor căzuţi.




sâmbătă, 14 septembrie 2013

Melancolii lunatice

 Mă rătăcisem sub Lună,
Beat de aşteptare
Şi n-am vrut să încerc alt drum
După legea care pe care.

Raţe sălbatice spărgeau
Cu aripe ude văzduhul,
Erau gălăgioase ca bârfele
Şi gustoase de li s-a dus buhul

Că ar fi nişte gâşte mai mici,
Dar fără faimă ca Penelopa
Iar când au intrat barbarii în Roma
N-au fost în stare să  strige hopa.

Hai să n-o mai ascund după plop,
Simţeam luna pe frunte coroană,
Dar eram atât de obosit
Că mă îngreunase ca o rană.

Când am ajuns întreg în cerdac
M-am aşezat la masă şi ţi-am scris.
Chiar e o mare dilemă:
Ce fac eu fără tine-n paradis.