Pagini

joi, 31 octombrie 2013

Experiență la limită


Mi-a cescut o aripă azi noapte,
Tocmai când credeam că s-a uscat
Și rădăcina. Era sec și pământul
Cum era sub arșiță, la arat.

Câiini urlau ca lupii-n pădure,
Dormeau păsările de atâta tristețe,
Copiii plângeau fără pauze
Mamele făceau fețe-fețe.

Bunica era singura calmă
Că mai văzuse ograda pustie,
Chiar ei îi secase un ochi
Așteptându-și bărbatul să vie

Din  infinite stepe rusești
Sau poate de sub ghețuri polare
Dar tot punea capul jos liniștită
Știind că noaptea e spartă de soare.

Cere, mi-a sugerat șoptit duhul,
Cere ce vrei, e totul al tău,
Poți să încerci nemurirea
Făr-să te prăbușești într-un hău.

Am spus că primesc doar ce mi se dă,
Că așa am învățat de la tata
Care sorbea apele din adânc
Înainte de-a se inventa roata.

Dă-mi aripi să zbor, am cerut,
Lasă-mă să plutesc dus de vânt,
Să am o porție dublă de duh.

Și așa a fost după primul cuvânt.

Istoria cuvintelor sau povestea vorbii


Anton Pann este unul dintre scriitorii fericiţi ai literaturii române: el a fost apreciat în timpul veţii, iar valoarea nu i-a fost contestată nici după moarte, fiind până în zilele noastre un punct de referinţă şi o individualitate marcantă.Viaţa lui este demnă, de cel mai autentic roman: rămas orfan de mic, vine în ţară din Bulgaria împreună cu doi fraţi care vor muri pe frontul ruso turc din 1806-1812, la asediul Brăilei.Trăieşte la Chişinău, la Bucureşti, la Braşov, fugar prin munţi cu o călugăriţă răpită de la Mânăstirea Dintr-un lemn. E cântăreţ la biserică, paracliser la biserica Olari din Bucureşti, vânzător ambulant, profesor de muzică, tipograf, proprietar de tipografie. Veşnic îndrăgostit şi părăsit. Cei care l-au cunoscut i-au păstrat o amintire frumosă – era jovial şi pretenos.I se recunoştea umorul şi capacitatea de evocare: ”Dacă Anton Pann ar mai fi trăit – scria Vasile Alecsandri, în 1872 ( Convorbiri literare, I - 15 februarie) – el singur ar fi fost în stare să scrie poemul naţional al lui Pepelea, acest tip poporal de spiritul glumeţ al românului; el singur ar fi putut să aştearnă în versuri uşoare nenumăratele pâcâlituri dintre Păcală şi Tândală; însă el şi-a dus veselia pe cea-lume, lăsând în urmă-i un monument nepieritor: Povestea vorbei!
În Panteonul literar al României, imaginea lui Anton Pann poartă un sigil caracteristic şi mult-interesant! Ea ne apare4 cu înţelepciunea filozofică a strămoşilor pe frunte şi cu râsul maliţios al lui Pepelea pe buze”.[1]
În Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea se observă cu uşurinţă invenţia cu tâlc, umorul, ironia fină şi chiar batjocura. Dar nu conţinutul acestor năzdrăvănii ne interesează în rândurile de faţă, ci arta poetului de a se juca cu personajele şi, mai ales, cu vorbele. Există o plăcere a spunerii în poezia lui Anton Pann pe care doar societăţile patriarhale o mai au şi care nu poate fi găsită decât la popoarele bogate, unde hrana nu se obţine greu, iar goana după câştig nu poate schimba rostul şi ritmul vieţii.
Deşi era la curent cu literatura cultă a timpului său şi se descurca destul de uşor în câteva limbi străine, Anton Pann preferă folclorul românesc, creaţia populară de la orasşe şi de la sate, dar nu ca simplu culegător, ci o foloseşte ca sursă de inspiraţie, dându-i adesea forme inedite, departe de original. ”Spirit întreprinzător, înzestrat cu un remarcabil simţ al necesităţilor veacului său, talent multilateral şi productiv, Anton Pann realizează în opera sa o sinteză între literatura populară şi cea cultă, într-o revărsare de inteligenţă, echilibru, dragoste de viaţă şi de frumos. Textele vechi, uitate,capătă sub acţiune sa patina actualităţii, iar surse dintre cele mai diferite şi de provenienţă felurită, obţin, fără rezistenţă, dreptul indigenatului. Diverse spaţii de spiritualitae populară se interferează în cadrul aceleeaşi unităţi, servind ca elemente de construcţie într-o acţiune în care cuvântul hotărâtor îl are arhitectul, căruia o existenţă învolburată, plină de privaţiuni şi evenimente ostile,i-a oferit, ca o compensaţie, prilejul întâlnirii directe cu marea carte de inteligenţă şi sensibilitate a lumii”.[2]
Deşi în multe privinţe Povestea vorbii se aseamănă cu lucrările similare ale lui Dinicu Golescu, Iordache Golescu sau Iuliu Zanne, opera lui Anton Pann este, în esenţă, profund originală, pentru că, aşa cum ştim nu subiectul este, în mod obligatoriu, cel care defineşte pateritatea. Motivele, mai ales în folclor, circulă, sunt reduse la număr, subiectele trec de la o zonă la alta şi chiar de la un popor la altul, originală trebuie să fie tratarea, stilul este cel care defineşte caracteristicile unui autor şi ale unei opere. În cazul lui Anton Pann, aşa cum s-a observat, principiul de ordonare este cel asociativ, se pleacă de la o anume temă, care dă şi titlul poezie, fabulei, meditaţiei versificate sau miniculegerii de proverve selectate pe un subiect, mergându-se până la adevărate povestiri. Unele sunt culese exclusiv din cultura română, altele însă sunt comune zonei balcanice, în timp ce întâlnim şi situaţii în care motivele circulă în tot sudul Europei. Nu puţine sunt cazuri în care subiectele, fie în întregime, fie parţial, se întâlnesc în literatura antică a Orientului. Dar “observarea vieţii omeneşti se conformează unei structuri morale tipologice, general valabilă, încadrată în acelaşi timp în atmosfera specifică a tărgurilor şi satelor româneşti. În Povestea vorbii se întâlnesc toate liniile caracteristice operei lui Pann: capacitatea definirii tipologiei morale, surprinderea concretă, plastică, a datelor esenţiale în portretul individual, observaţia critică incisivă, morala moderată,, umorul, nesecata ştiinţă aforistică, vocaţia naraţiunii aborescente şi, mai presus de orice, marea voluptate a jocului cu vorbele, cu înţelesurile lor multiple, cu bogăţia lor multicoloră”.[3] Prin aceste caracteristici, opera lui Pann se încadrează în aşa-zisul stil balcanic, ilustrat, printre alţii, de Mateiu Caragiale, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Fănuş Neagu, Tudor George.
Şi acum să vedem spectacolul cuvântului pregătit de Anton Pann.Nu înainte de a-i cunoaşte părerea proprie despre propria-i ispravă:”Ştiu că osebit dintr-aceste veţi găsi multe greşeli în stil, în cuvinte şi mai vârtos în pontuaţie, care şi în tomul al cincilea se vor vedea; fiind unele de mine, altele de jecear)zeţar) adăugate, a rămas neîndreptate…Am băgat de seamă că la multe tropare fiind în apostrofă era greu de pronunţat şi înţelesul întunecat şi făcea trebuinţă de tălmăcirea şi de plicirea frasurilor. De aceea, apucându-mă de anul trecut cu cea mai de aproape luare aminte, le-am îndreptat, după puterea mea, păzin a nu întrebuinţa cuvinte scurtate în apostrofi decât rar şi pe unde iartă idiotismul limbei. Pe care şi în anul acesta protocolind-o din cuvânt în cuvânt cu cea mai mare băgare de seamă, şi negăsind nici un tropar să ceară osebită îndreptare, o înfăţişez…”[4]
În Povestea ăluia se întâlnesc doi veri, care se numesc Vere şi Neavere şi, din vorbă în vorbă, intră într-un birt, atraşi de reclama
Azi bem şi mâncăm bucate
Pe parale peşin date,
Şi mâine fără cârteală
Ospătăm pe cicăleală.
Patronul, evident, le cere să plătească mâncarea şi băutura,iar unul dintre ei se preface a nu fi înţeles ce-a citit şi reproşează:
Nu trebuia să-mi scrii mie
Vorbe cu iconomie,
Că fiecare cap n-are
C-al dumitale de mare,
Să judece cele scrise,
Că sunt după cum zici zise,
Ci pe şleau le înţelege,
Fără să le mai deslege.
Iacă eu unul sînt care
N-am înţeles ce tâlc are,
De aceea nici n-am vină,
Dumneata eşti de pricină
De venii făr-de parale
După scrisurile tale.[5]

Pentru că nu a înţeles sau s-a prefăcut că nu înţelege tâlcul vorbelor, muşteriul abia scapă nebătut, oricum, în cele din urmă înţelege că nu degeaba există zicala ”Boul se leagă de coarne şi omul de limbă”.
În Despre vorbire iarăşi avem adevărate maxime legate de rolul vorbirii înţelepte şi de urmările cuvinteleor nechibzuite:

Din vorbă în vorbă , vorbă se deschide.
Din vorbă în vorbă iese adevărul.
Din vorbă se face fapta şi din fapta vorba.
Cuvântul e ca vântul, nu se ajunge nici cu armăsarul nici cu ogarul.
De multe ori limba taie mai mult decât sabia.
Limba oase n-are şi şi oase sfarmă.
De aceea
Pune-ţi frâu la gură şi lacăt la inimă.[6]

Anton Pann dispreţuieşte minciuna şi mincinoşii, pentru el toate întâmplările au un tâlc moral. El crede în puterea cuvântului de a-l îndrepta pe oameni, crede că o păţanie poate fi carte de învăţătură pentru cel care a greşit. Să citim ce crede despre flecari:

Omul care e flecar
Troncăneşte ca un car.
Îl auzi numai:
Hodorog-tronc! Vorba îndată,
Ca moara când e stricată.
El
Pentr-un şoarece se-nnoadă
Şi jură că n-are coadă.[7]

Şi aşa mai departe, dicţionarul lui de definiţii pare inepuizabil, dar tot are un sfârşit, fiindcă mincinosul va da până la urmă tot peste unul ca el, iar Mincinos pe mincinos nu poate înşela.
Împotriva flecarilor are şi Apostolul Pavel ceva de spus, câteva sfaturi concrete adresate tânărului Timotei:
Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută.
Unii, fiindcă s-au depărtat de aceste lucruri, au rătăcit şi s-au apucat de flecării.[8] În a doua epistolă către Timotei, acelaşi Pavel este şi mai categoric: Fereşte-te de vorbe goale şi lumeşti, porunceşte el.
Flecăreala nu e o caracteristică doar a balcanicilor, cum am fi tentaţi să credem la o privire superficială, şi nici creaţia secolului nostru dominat de mass-media.Ea exista şi pe vremea mai tânărului prieten al lui Pavel, Tit, pe care acesta îl numeşte cu o formulă splendidă “adevăratul meu copil în credinţa a amândorora”. Flecăreala este chiar un păcat vechi, foarte drag Satanei:
În adevăr, mai ales printre cei tăiaţi împrejur (evrei,n.n.), sunt mulţi nesupuşi, flecari şi amăgitori
Cărora trebuie să li se astupe gura. Ei buimăcesc familii întregi,învăţând pe oameni, pentru un câştig urât, lucruri, pe care ei nu trebuie să le înveţe.[9]
În Despre neunire şi neînţelegere se elogiează prietenia şi fraternitatea, dându-se diverse exemple într-o formă lapidară şi exactă:

Boii uniţi la păşune
Lupul nu-i poate răpune
Şi
O nuia în mână lesne se-ncovoaie,
Dar când sunt mai multe anevoie
Şi
Oaia retrasă din turmă
Lupii o iau după urmă.
Şi
Vai de acea însoţire
Unde nu este unire!
Nu poate fi nălbitorul
Tovaroş cu văpsitorul.[10]

Şi, din nou, aşa mai departe, zeci şi zeci de situaţii din care rezultă incompatibilitate dintre ură şi dragoste, dintre prietenie şi duşmănie, dintre spiritul creştinesc şi cel diavolesc.
Intr-o altă Poveste a vorbii este vorba de un obraznic. Proverbul spune că,de obicei, obraznicul mănâncă praznicul, aşadar e bine ca omul să fie îndrăzneţ. În povestea lui Anton Pann, obraznicul nu e în câştig. Avem de-a face cu un fel de Ivan căruia i se fac anume favoruri, dar îi dai nas lui Ivan şi el se suie pe divan.Dar despre ce este vorba?  Un oarecare cere, într-o seară, adăpost la o casă dintr-un sat. Femeia îi răspunde: Nu poci, dragul meu (cam prea politicoasă ţăranca, dar în poveşti se admite)! Că bărbatul mi-e la moară şi-s singură numai eu. Musafirul cere să doarmă afară, în tindă. Peste noapte, din cauza vântului, cere să doarmă înăuntru. Femeia, de milă acceptă. Apoi, aţi intuit,musafirul cere să stea sub pat, şi, în cele din urmă se urcă în pat, de unde cere:”mă lasă lângă tine să mă încălzesc puţin”.
Aici intervine schimbarea planurilor, măestrit condusă de poet: nevasta îl ceartă, ia la goană, pune câinele pe el şi trezeşte tot satul:
 “Şi aşa toţi cu paradă, cu muzică de lătrat,
Cu supţiri şi groase glasuri, îl petrecură din sat”.[11]
Pe lângă farmecul povestirii, merită subliniată admiraţia discretă pe care poetul o are pentru această nevastă cuviincioasă.
Sunt remarcabile luciditatea lui Anton Pann şi totala lui inapetenţă la prostie. Într-o poveste a vorbei, în care este vorba de un cârpaci care se dă ghicitor ca să scape de sărăcie, deşi vorbele în doi peri îl scapă de la moarte, autorul nu recomandă “metoda”:

“Mulţi săraci în lume cred în ghicitori,
Fără să-i cunoască că-s înşelători,
Fiindcă se-ntâmplă cu vreun cuvânt
Ceva să ghicească zicând numa-n vânt;
Dar vor lua pildă din acest cârpaci
Prin ce uneltire s-a vestit dibaci,
Şi să nu mai puie-n ghicitori temei,
În bobi şi cărţi date de proaste femei.[12]

Ce păcat că din 1847, când a apărut Culegere de proverburi sau Povestea vorbii, De prin lume adunate Şi iarăşi la lume date de Anton Pann, şi până acum,  lumea nu a înţeles mesajul acestui om simplu şi înţelept şi astăzi îşi pierde timpul cu profeţiile lui Nostradamus sau ale altui cârpaci de pe malurile Senei ori Dâmboviţei, aproape că nu contează, tot pe apa Sâmbetei se duc banii doritorilor să afle ce le spun stelele.
În această Poveste a vorbii (căci sunt multe culegeri intitulate astfel de autor în volumul de care ne ocupăm), semnalăm opţiunea lui Anton Pann pentru cuvântul neuzat şi chiar pentru neologisme: curier, voiaj, pompă, palat, salon, miniştrii, filosof etc. Trebuie semnalată, de asemenea, îndrăzneala formării de noi cuvinte: sănătoşel, prea procopsit pentru foarte, grad de comparaţie pe care-l întâlnim şi la Eminescu, forma alt pentru altul etc. Avem chiar şi elemente de protocol regesc:

Împăratul, care era doritor
Să vază-n persoană p-acest ghicitor,
Cum îl văzu-ndată mult s-a bucurat
Şi-l trimise-n pompă la un alt palat,
Să se odihnească câtva timp aci
Ş-in urmă să-l cheme lucrul a-i ghici.[13]

Pentru poetul Nichita Stănescu anul 1831 când au apărut Poeziile deosebite sau cântece de lume, “Anton Pann nu numai că nu era asincron – nici n-ar fi avut de ce să fie – ci era el însuşi un fondator nu al unui curent numit mai târziu balcanism, ci al spiritului intelectual şi de viaţă plutitor peste balcanii seculari.
Tată de cuvinte, mult a suferit Anton Pann de pe urma inimii sale care-i stârnea stihul.”.[14]
     Poetul Nichita Stănescu este uimit în faţa titlului pe care-l dă Anton Pann scrierilor sale şi consideră Povestea vorbii la fel de inspirat, ca titlu, cu Divina comedie a lui dante sau Metamorfozele lui Ovidiu.Dacă ar fi să-i găsească un loc în lumea lui Dante, poetul îl situiază spre sfârşitul Purgatoriului şi începutul unui Paradis rubicond.




[1] Cf. Alec Hanta, Prefata la Anton Pann, Povestea vorbii, Antologie, prefata si tabel cronologic, Bucuresti, Editura Albatros, 1973, pag. II.
[2] Al. Hanta, Op.cit., pag.IV
[3] Academia R.S.R., Institutul de lingvistica, istorie literara si folclor al Universitatii Al.I.Cuza Iasi, Dictionarul literaturii române de la origini pâna la 1900, Bucuresti, Editura Academiei R.S.R, 1979, pag. 658.
[4] Anton Pann, Scrieri literare,1963,vol.III, pag.290.
[5] Anton Pann, Povestea vorbii. Antologie, prefata si tabel cronologic de Al. Hanta, Bucuresti,Editura Albatros, 1973, pag.21.
[6] Anton Pann, Despre vorbire iarasi, în Op.cit., pag.25.
[7] Idem, pag.31.
[8] Întâia epistola a lui Pavel catre Timotei,cap.1 vers.5,5, în Biblia sau Sfânta Scriptura, traducerea D.Cornilescu, pag.1164.
[9] Epistola lui Pavel catre Tit, Cap.1, vers.10,11. în Biblia sau sfânta Scriptura.
[10] Idem, pag.161.
[11] Anton Pann, Op.cit., pag.183.
[12] Idem, pag.50
[13] Anton Pann, Op.cit.,pag.45
[14] Nichita Stanescu, Temenea la Anton Pann, în Amintiri din prezent, Bucuresti, Editura Sport Turism, 1985, pag.73

Statornicia prostiei


Nu erau mai bune
Zilele dinainte,
Chiar dacă găina lăsa
În cuibar
Un ou pentru fiecare prânz,
Iar gălbenuşul avea culoarea păpădiei.

Şi înainte oamenii se băteau
Între ei,
Fraţii se ucideau pentru
Te miri ce.

Cândva,
Înţelepciunea era egală
Cu o moşie
Sau cu o mină de aur.
Aşa e şi acum,
Nu pentru toţi, desigur,
Dar nici ieri nu a fost partea oricui.

Se râdea şi înainte
La curtea domnească,
Unde-şi păstrase regele
Anume pentru el
Un nebun cinstit.

Nebunii obişnuiţi alergau
Pe uliţe
Şi se învârteau prin
Târguri şi pieţe
Întocmai ca azi dimineaţă.

Totdeauna cei fără minte
Au fost răi,
Au bârfit
Şi nu au citit versuri.

Nimic nou sub Soare.
Nu s-a inventat prostia

Care să-l întunece.

miercuri, 30 octombrie 2013

Mere neculese


Cum e plânsul de câmpie
Nu ştie decât fata de la deal
Şi feciorul de la munte.

Tot astfel simte şi cucul
Când se apropie miezul verii
Şi se pregătesc merele timpurii
Să-l prăznuiască pe Sânchetru.

Numai eu, lup de stepă,
Plâng pe stejarii care au umbrit
Ostaşi decebali.

De dragul dorului
Şi a ierbii care-mi creşte
Pe deal,
            Cerului rogu-mă
Să trimită
Vântul primăverii
Şi să şteargă
Plânsul de câmpie.

E încă toamnă
Şi merele neculese
Aşteaptă fecioare nenăscute
Să le simtă mirosul.


Mai binele eclesiastului


Mai bine să-ţi face un nume bun
Decât casă cu piscină
Şi conturi în bănci
(Naţionale sau ascunse prin insule
Şi pivniţe).

Un nume bun
Miroase mai frumos decât
Parfumul Loreal
Sau sânul unei femei,
E un fel de rază
Care ridică ceaţa –
Cam cum ar fi să urci pe Ceahlău
Şi vântul să-ţi cânte
Că tu eşti Vârful Omul.

Degeaba citeşti în zodii
Cum e cu ziua naşterii tale,
Ce planetă ai în ascendent
Şi care stătea să apună,
Tot mai bună e ziua morţii
Fiindcă te-a pregătit
Pentru veşnicie
Şi cei dragi
Te vor păstra la butonieră.

Mai bună e melancolia
Care-ţi aminteşte că eşti trecător
Şi că doar Dumnezeu
Te poate înfia.

Când eşti trist
Inima devine bună
Ca acoperişul unei case
Şi răutatea nu-şi mai face cuib
În sufletul tău.


Mai bine e binele.

marți, 29 octombrie 2013

75.Un psalm al lui Asaf. O cântare


Nu ţineţi nasul sus,
Nu daţi capul pe spate,
Că mai aveţi o infinitate
Până la vârful unui pom,
Iar de nori
Nu aveţi habar cum şi când
Se formează
Şi peste cine îşi revarsă rodul.

Nu vine înălţarea
Dinspre cele patru puncte cardinale
(Nu prea aţi trecut pe la şcoală,
Dar se învaţă ceva pe acolo),
Ci de la domnul meu vin
Urcuşul şi coborâşul.

Trufia coboară la pământ
Până nu se mai vede,
Se pierde în ţărână,
Iar puterea celui curat
Urcă la cer.

luni, 28 octombrie 2013

Atemporalitate şi aspaţialitate


Nu sunt toate orele
De şaizeci de minute,
Iar uneori,
Un minul e cât o zi de post.
Astfel am păţit-o când
Aşteptam înserarea,
Iar stelele apăreau înaintea iubitei.

Mereu a trebuit să aleg
Între viaţă şi moarte,
Biet Adam am văzut chemarea
Din partea Evei
Şi-am încercat să-i ucid
Şarpele
Şi să-i alung amintirile.

Despre fapte,
Despre fapta cu fructul oprit
Nu cred că-i voi ţine vreodată
Vreun discurs.

Eu eram ascuns
În spatele reptilei zburătoare.




Drumuri spre incertitudini

                     
De când am aflat
Că fizica  e relativă,
Iar filosofia nu mă scapă
De gânduri,
Cum nici iubita nu e dispusă
Să fugim pe altă planetă,
Nu mai cred nici în spusa poetului
Că Soarele răsare undeva,
Deşi apune.

Vreau Soarele meu,
Mihai!
Cel de care se despărţise
Femeia cu părul bălai
Crezând că te înşeală
În glumă.

Vreu să mă închipui
Din nou
Amantul poeziei.

Ah, dinţii aceea de fier

Cu care ronţăiam consoanele.

Hoţu, de Tudor Arghezi


A orbit de boală grea
Hoţul tatei, şi-aş fi vrut
Să-i găsesc un leac, ceva.
Nici un vraci nu l-a avut.
N-am aflat nici un spiţer,
Nici la târg şi nici la cer.

De vreo şase ani sau şapte
Ochii-i zac, peceţi de noapte,
Şi-ngropat în gol cu totul
Cată cu nasul şi botul.
Uite-l, dibuie şi parcă
A zări niţel încearcă.

A trecut şi s-a lovit,
A lătrat! O fi simţit.
A-nţeles că pe aici
Umblă-n tufe un arici.
Altă dată, lângă casă,
A dat de broasca ţestoasă.

Într-o zi s-a pomenit 
Ciufulit, dar mulţumit,
Că visase că bătea
Cinci dulăi şi o căţea.
El se ceartă printre stele
Şi cu nişte cucuvele.

Hoţu e căţel de treabă.
Puii cloştii îl întreabă
Cum e noaptea-n noaptea lui
Şi-l mângâie ca pe pui,
Povestind mai lămurit
Ce-au visat şi-au mai gândit.

Îl iubesc şi derbedeii
Din văzduhuri, porumbeii,
Prieten bun, un porumbel
Doarme în coteţ cu el.


sâmbătă, 26 octombrie 2013

Goethe apocrif (Lui Dan Danila)


În bibliotecă am stat
Până la înserare,
Apoi m-am strecurat ruşinat
Într-o tavenă cu femei despletite,
Una dintre ele semăna cu fustele mamei
Şi am luat-o la goană.

Cârciuma era toată o uşă deschisă,
Nu-mi era foame, nu-mi era sete,
Dar frigul mi-a aşezat carafa în mână.

Am zăbăvit acolo
Prefăcându-mă vesel
Până l-am văzut pe tânărul Faust
Semnând cu un condei care-i era străin
După ce-şi înmuiase pana în gârla mândriei.
Nici n-a termnat ultima literă
Şi îmbătrânise.

De atunci tot încerc sinonime
Şi scriu epistole
Către fecioare
Care nu-mi numără

Ridurile.

De la Psalmul 107


Cine se ştie apărat
De Dumnezeu
Să-l laude,
Aşa cum îl laudă stelele în mers,
Păsările în zbor
Şi firul de iarbă
Udat de rouă
Sau sărutat de soare.

Cine a avut sufletul însetat
Şi n-a pierit
Înainte de a primi apa vie,
Cine a fost atins
De umbra morţii,
Cine a văzut cum se usucă
Răzvrătiţii
Să un înceteze aducând osanale.

Eu sufăr că un am pasul panterei
Să sar de la un hotar la altul
Şi să vestesc bunătatea lui.

Dar vă şoptesc vouă rugăciunea:

Lăudaţi-l.

vineri, 25 octombrie 2013

Fiu norocos


Tatăl meu a poruncit
(Vorbind clar şi cu blândeţe,
Că atunci nu avea motive
Să ţipe,
Neexistând ţipenie de fiinţă)
Să fie lumină,
Iar întunericul a luat-o
La goană
Şi s-a ascuns întru-nu punct.

Abia seara i-a spus şi lui ce să facă,
Dar nu l-a părăsit,
Ci i-a dat luni şi stele.

Pentru mama
A născocit o basma.
Cu ea se apăra de ploaie şi de vânt,
Iar sub soare
Se ferea de arşiţă.

Când o doborau greutăţile
Ofta
Şi-şi ştergea ochii cu
Un colţ al basmalei.

Niciodată nu i-a pierit albul
De pe cap,
Era ca o mireasă continuă,
Iar când mă privea
Râdeau zorile
Indiferent ce oră arăta
Ceasornicul universului.

Tata priveşte şi se preface
Că are treabă.
Nimic nu se întâmplă
În templul creţiei lui
Fără să semneze el
Actul iertării.


joi, 24 octombrie 2013

Amintiri cu pisoi


Din Lună au ros vârcolacii,
Pisoii au plecat la randevu,
Cărţile se tipăresc cu litere mici,
Ce vremuri când cântam avaramu.

Eram copil, dar nu-mi plăcea că sunt
Mă voiam tânăr şi mă credeam golan,
Abia mă părăsise prima mea iubită
Şi m-amăgeam citind din Anton Pan

Scria acolo că femeia este şi un este,
Că un bărbat păţise nu ştiu ce,
Algebra sau istorii nu mai intrau în minte
Şi-o bănuiam pe ea că face farmece.

Până a urmă chiar aşa făcuse,
M-a întâlnit la vie şi-am căzut,
Privem nebun la norii care trec
Iar noaptea am dormit ca un bătut

Dormeam buştean ca un motan bătrân
Habar n-aveam de-s viu sau am visat
Când m-am trezit, ea îmi tot da cu sic:
De nu cobori, vin iar la tine-n pat.


Geneza plus Exodul


Ce binecuvântaţi sunt oamenii
Gângavi,
Dacă folosesc timp
Să gândească o dată
Şi încă o dată.

De dragul lui Moise,
Bunicul meu nu punea nici-o întrebare
Până nu o asculta cu gândul.

Faraon a crezut că dacă are baston.
Tron,
Foeton
Şi un fel de cordon,
Pardon,
Că era de bonton
A rămas cu egipetul gol
După ce au plecat evreii.

Dar ce noroc pe egipteni
Să-i scoată Cineva din rândul robilor
Şi să ceară favoruri pentru ei
Că în ţara lor s-au frănit,
Înmulţit,
Înfrăţit.

Ce ani graşi,
Ce vaci grase
Ar umple câmurile,
Dealurile,
Văile,
Dacă nu ar uita cei care se îngraşă
Cine seamănă grâul.


Dar ei uită.

Mirarea mirării


Mă tot minunam, Domnule,
De ce mă iubeşti atât de mult
Şi-n infinite moduri,
Încât chiar şi duşmanii meu sunt obligaţi
Să admită că este la mijloc ceva
Mai presus de înţelegerea lor.

Tu m-ai sădit lângă un izvor,
Deşi proştii vedeau în jur
Doar nisip,
Dracilă şi colţii babii,
Boz şi castani sălbatici,
Pir şi lăstăriş,
Rogoz şi păpădii.

Şi când am vrut
Să mă duc la sfatul celor răi
Şi să chefuiesc cu netrebnicii,
De drag ce ţi-am fost
Mi-ai pus o piedică
Încât era să dau cu nasul
În balta morţilor.

Vino, ai zis,
Ridică-te, ai zis,
Nu te aşeza pe scaunul
Celor care hulesc

Numele Alesului.