Pagini

joi, 21 august 2014

Iar melancholie de câmpie


Azi m-am spălat pe faţă cu lumină,
Era prea târziu să apelez la rouă,
Fana Coţofna se certa cu soră-sa
Pe subiectul coadă sau trup.

Motanul confunda mâna mea cu mausul,
Politicienii tratau ţara ca pe o cramă,
Românii aveau probleme metafizice
Neştiind dacă anul acesta se bagă tot ulei
La alegeri
În sticlele de plastic
Sau se scapă şi ceva ţuică în vene.

Una peste alta e bine,
Dacă se schimbă, dar nu se vede,
Nu se simte,
Nu se judecă.

La Polul Nord e încă răcoare,
La noi e bine,
Fructele anul acesta nu prea au dat în pârg,
Dar e şi mai bine,
Că nu-şi fac oamenii probleme unde să le
Păstreze.

La molluri roţile căruciorelor
Se învărtesc perfect,
Nu ştiu de ce nu mă duc
Să trag un duş,
Că apa deja e fierbinte.

Mai ţii minte, Veronica,
Vremea când băusem frica
Şi mamei îi spuneam Nica?

Acuşica?

Acuşica.

miercuri, 20 august 2014

Ora de gimnastica minţii


Când văd lumina
Mă gândesc la orbi
Şi-i cred că şi-ar da viaţa
Ca să o vadă,
Iar cocoşul îmi aminteşte
De surzii care bâjbâie
În infernul marilor metropole.

La lăsatul serii
Mai adaug o rugăciune
Iubirii cereşti fără seamăn
Care a poruncit pământului
Să se mai lase lovit de tălpile
Mele cu multe călcături strâmbe
(Un fel de brazdă trasă de o căruţă
La care a fost înhămat un cal orb
Ce se lăsa mânat de un birjar beat,
De felul lui ţigan indian –
Rezultatul seamănă cu străzile Craiovei).

Între timp
Arunc privirea
Pe o carte veche
Şi răspund în răspăr ca Hamlet
La întrebarea ce scrie :

Semne, fiule, semne.

luni, 18 august 2014

Poem neromantic

Prima dată te-ai ascuns
În pădure,
Dar şi Luna ştia să aştepte
Cochetând cu noaptea,
Astfel că păsările s-au prefăcut adormite
Şi ciuguleau din coşul cu speranţă.

A doua oară am pândit Soarele,
Mama tuturor celor născuţi,
Cel care trezeşte la viaţă
Adâncul mării
Şi răsfaţă trupuri de mult adormite.

Eram tolănit ca omul leneş,
Uitasem se somn, uitasem de foame,
Cucoana din caleaşcă se plictisise
Să mai citească romane
Cu fii de împăraţi
Şi feţi frumoşi
Nenăscuţi la timp.

M-a întrebat dacă mi-e foame,
Apă de vreau, vreo umbră pe creştet.

Până a înţeles să mă ducă acasă
Soarele se ascunsese
În spate de val.

Ah, pescăruşul
Ah, mama lui Baudelaire,
Ah poezia,
Ah rana din care nu curge sânge.

Mama lor de creatori de vise.

Şi bunicul care nu ştia nicio poveste.

Ah.

duminică, 17 august 2014

Pastel cu plictiseală

Valul care se naşte
Fără loc,
Aerul din ce în ce mai rar,
Mai de negăsit decât caracterele
În Balcani.

Cocorii fac antrenamente,
Rândunelele îşi învaţă puii să rabde,
În timp ce berzele caută hrană
Pe ogoare.

Motanul miroase aerul prin fereastră
În amintirea vremurilor
Când spărgea noaptea
Cu mieunatul antipatic
Chiar stelelor.

La paralela 45
Nu se întâmplă nimic.

Şi chiar aşa :
De ce s-ar petrece
Dacă iarna vine
Vare trece

Iar ruşii n-au und-să plece.

sâmbătă, 9 august 2014

VARIAŢIUNI


Instinctul păsării de-a sări gardul,
Întoarcerea în prag de seară,
Norii care aleargă leneşi
Şi indiferenţi la umbra lăsată pe iarbă.

O lebădă s-a rătăcit pe câmp,
Urmele avioanelor dispar în ceaţă,
Vara aceasta a fost mai ploioasă decât toamnele,
Dacă aş fi tânăr m-aş întovărăşi cu un muson.

Vreo cinci câini
Unul mai lacom decât altul
Înconjoară lebăda,
Ea aşteaptă majestoasă aproprierea lor,
Întinde gâtul delicat ca o întrebare metafizică
Scoate pe cioc blesteme în sanscrită.

Iubito,
Cui voi mai scrie eu poeme
Când îşi va găsi lebăda lacul

Şi tu alesul inimii.

marți, 5 august 2014

Ciripesc zorile

Ca Spiritul Domnului sunt
De calme,
Ca Duhul care nu rupe
Nimic în cale
Ca vântul cel mai odihnitor.

Şi, totuşi,
Lovesc geamul,
Trec prin munţi,
Sfarmă pietre,
Răscolec minţi,
Pornesc revoluţii,
Declanşează războaie.

Şi nimeni nu suferă
Nu există victime colaterale,
Se usucă lacrimile,
Învie morţii.

La malul mării
Pândesc ca un grănicer umbra ta,
Eşti ca o trestie singuratică,
Salcie pe creste.

Şi gândul mea aleargă
Ca un dor.
Adio, tristeţe,
Vagoanele de melancolie s-au prăvălit
În văgăuna uitării.

Cri-crip, cântă zorile,
Cip-cirip, lovesc zorii
Paginile eternităţii.
Aleluia.


luni, 4 august 2014

Iar cântă păsările

Până la prânz mai au putere
Să se cheme prin sunete descrete,
Cum hoţii folosesc secretele
Să înconjoare prada.

Cerul părea de dimineaţă
O imensă câmpie albastră,
De parcă menta ar fi dat în floare
Iar tu interpretai
Pe plajă boleroul.

Iar se giugiulesc vrăbiile,
Ca pe vreme când fugeam la scăldat,
Iar ele se drăgosteau în ţărână
Şi nu fugeau
De sub copitele cailor.

Până la prânz
Voi scrie un poem
Despre iubirea
Care
Aduce răcoare,
Stropi de rouă
Peste sufletul în dogoare.


duminică, 3 august 2014

Cald de câmpie

Întâi ameţesc muştele.
Obraznicele, neliniştitele,
Neruşinatele,
Duşmancele,
Curioasele,
Bârfitoarele.

Şi deodată se agaţă de tavan,
Aeroplane ale viitorului,
Stau neclintite
Cu capul în jos,
Sigure că nu vor ameţii,
Iar mintea lor boşevocă
Va putea să renască oricând
Ca revoluţiile în lumea arabă.

Voiam să mai scriu un vers
Dar am obosit,
Aerul e mai de preţ
Decât o idee
În statele ocupate
De comunism
Sau de globalizarea
Cu numele de fată mare
Şi violată
Schimbat în puritate.




Valuri mici, valuri repezi (Botez în Timişul de Sus)

Azi am văzut câţiva îngeri
Trecând peste ape
Blând zbor,
Line unduiri,
Suave aripe,
Binecuvântate clipe.

Şi cântecul lor era calm
Şi pădurea le ţinea ritmul
Şi vântul acompania echilibrul.

Astăzi a fost bucurie în Ceruri,
Încă un suflet a rostit răspicat
Numele Fiului.



Printre brazi şi printre zile

M-aş fi plimbat cu bicicleta
De s-ar fi urcat şi pisoiul
Pe spinarea mea
Iar un ied şi-ar fi odihnit
Burtica
Pe creştet.

Lentilele privirii
Nu au putere să fixeze un ochi,
Tu te-ai ascuns după un brad,
Brazii sunt mulţi,
Cetina plânge,
Tată îmi aminteşte
Că tămâia nu-i sfântă,
Doar Dumnezeu e plin
De iubire.

Renunţ să mai desenez nori,
Chipul tău se prelungeşte
Ca picioarele din acuarela unui elev.

Strig
Fără disperare, mai mult murmur.
Norocul e bun.

Îmi răspunde ecoul
Repetându-mi numele.

E bine.

vineri, 1 august 2014

Sfaturi către Theodosia

Nu-ţi privi picioarele
Când înveţi să mergi,
Lasă botinele să se murdărească,
Praful un este cel mai infect păcat.

Şi ţine capul sus,
Fii mândră ca Floarea Soarelui,
Lasă ochii să reflecte lumina,
Cum macul strânge în el
Căldura îngerilor.

În zare ai să desluşeşti
Cu uşurinţă
O dungă de lumină.
Păşeşte spre ea
Şi fă-ţi brâu
Din curcubeu.

Există un trifoi cu patru petale
Între sânii fiecărei copile.
Lasă-l să crească.

Păstrează mirosul
Dimineţii,
Tocmai am înmuiat pensula
În vopseaua voluptăţii.

Mama ei de estetică.



miercuri, 30 iulie 2014

Athena în apă


Căldură de câmpie
De păduri tăiate
Fără vânt dinspre baltă,
Dunărea trecând nepăsătoare
Spre păsările migratoare din deltă.

Trupul tău reflectat în apă,
Scufundat,
Alunecos ca undelemnul.

Eu
Pasăre stingheră
Pe marginea strandului
Întreb oracolul de la Delfi
Dacă ştie cum pot transforma
Uscatul în apă,
Poteca în pod
Şi să-ţi pot dărui
Castele de cristal.

Eşti pe ţărm,
Plop fără ramuri,
Trestie melancolică

Precum poemul.

ORAŢIE DE NUNTĂ

Hei, dansatoare,
Adolescentă din trestie,
Gumă de mestecat,
Grisino,
Răsfăţato,
Depărtată,
Întârziată la naştere,
Eliberată din puşcărie la
Şapte luni şi trei zile.

Tu, nenuntito,
Curato,
De trei zile încoace
Nu mai pot minţi:
Intru sub duşi din oră în oră
Şi mă spăl de păcate.

Şapte sate late
Şi-alte şapte
Numărate,
Curăţate,
Neumblate
Ţie-ţi vor fi date
Cu-n castel pe roate
Neatins de ape.


PRINTRE VĂI

Printre văi şi printre dealuri
Dansau norii,
Eu ţopăiam ca în copilăria fetelor
Care jucau coarda
Şi murmurau melodii
Într-o limbă
Cu zimţi de drezină.

Printre brazi uriaşi
Desluşeam paşii tăi
De căprioară speriată.

Nu sunt pericole în munţii,
Urşii sunt sătui de singurătate
Şi ies la poteci
Să spună poveşti
Despre ierni nesfârşite
În care poeţii cântau
Zăpezile de zahăr
Şi ploile cu râuri de miere.

Tu îţi scăldai picioarele lungi
În apele iuţi şi reci,
Eu aşteptam pe mal.

Timpul.

Timpul.

marți, 29 iulie 2014

Descrierea serii cu Mihai

Inima e un ghem deşirat
Numai bun să-l desjoace pisicile,
Un fel de lună adăpostită
De nori
Şi ninsori.

Pănă la un punct,
Un ceas,
Un anotimp
Când nu se mai face deosebire
Între măr şi păr
Şi curge-n răspăr.

Acum bate la uşă
Tristeţea,
E caldă ca arşiţa,
Îmi e somn
Vreau să dorm.

E iarnă
Şi
Iese fum
Un sătean trage viţelul
De curm.

Mă înturm.

Ceaţă la mal, ceaţă pe creste


Căile misterioase al duhului
Adieri de zefir,
Vânt în mijlocul verii.

A odihnă,
A ploaie sănătoasă
Pentru pământul din adânc
Nu pentru şeanţuri
Şi văgăuni.

Şi cântecul care urcă limpede
Ca aburul din pâine.
Şi Spiritul care slujeşte
Ca dragostea.

Între pământ şi cer
Încerc să nu alunec.

Ritmul
De după ridicarea în două picioare.

Hopa sus, mă îndemna mama.


miercuri, 16 iulie 2014

Sfaturi de matur

Copile, pe deal te chem,
Nu ne vom urca pe munte
Ca Moise
Că legile sunt date de mult
Iar poporul susţine
Că a ieşit din robie
Gata creştinat.

De pe coline
Vezi marile înălţimi
Şi te cutremuri
De puterea creaţiei,
Sufletul freamătă de mister
Şi te îndrăgosteşti
De suflete vii
De pietre
De zbor.

Jos se întind câmpii
Care-ţi colorează ochii,
Opreşte-ţi privirea
Ca să nu-ţi pierzi speranţa.

Deasupra bălţii
Să te întrebi dacă ea
Vrea să fie cu adevărat
Asanată.

Când nu-ţi răspunde,
Numără cocorii,
Caută trifoi cu patru foi
Închipuie-ţi peisajul ţării o orgă enormă
Şi numără silabele
Singurătăţii
Din oricare poem

Scris de Eminescu.

LOCUIRE FĂRĂ ÎNLOCUIRE

Visul meu de copil
A fost să locuiesc într-o scorbură
Şi chiar văzusem un stejar uriaş
În care aş fi încăput
Stând în piciore.

Chiar şi întins aveam loc,
Dar nu am încercat.

Pe vremea aceea puteam dormi
În orice poziţie,
Între timp, am renunţat la poziţia
Faţa în sus
De teamă să nu sforăi
Şi să trezesc îngerii.

Curând, curând,
Vom pleca pe câmpie
Şi vom căuta prin păduri
Adăpost pentru doi.

Caii au învăţat
De la Mihai Eminescu
Să pască singuri
Şi să dea din pleoape
A nepăsare.

Cucul ştie să repete
La nesfârşit
Chemarea.
Tu continui să te miri
De ce nu-mi găsesc locul.

Care loc.

luni, 14 iulie 2014

Somnul de după amiază

Oboseala mamei după neşterea
A şapte copii,
Eu, primul născut,
Care mă încăpăţânam
Să trăiesc
În ciuda incompabilităţii
Dintre cei doi părinţi.

Mama nu stingea lumina
Decât după ce privea pe fereastră
Şi constata că nu mai munceşte nimeni în jur,
Tata era puternic ca un taur
Şi-şi consuma energiile mânuind rindeaua,
Seara citea biblia,
Dar între timp,
Trăgea un pui de somn.

Nu ştiu pe cine moştenesc,
Dar după-amiezile
Încep o nouă zi.

Este adevărat
Când mi se reproşează
Că duc o viaţă dupblă.

Una de zi,
Una de seară
Şi una de noapte.

Zarul mi-a căzut mereu
Şase-şase.
Şi nu e măsluit.


Conjuncţie cu pesimisme alungate


Şi intunericul care se ridică
Fără durere, fără ţipete,
Ca timpul care trece peste pietre,
Ca pasarea care alunecă purtată
De curenţi înălţimii.

Razele lipite de frunze
Respiraţia copilului adormit,
Speranţa că nu vor mai muri prin înfometare
Câinii care şi-au slujit stăpânii.

Şi Homer pe care nu mai am răbdare
Să-l citesc până la capăt
Şi peruca lui Goethe nemângâiată.

Şi Solomon cu întorsăturile lui din condei,
Cu clepsidra care curge,
Dar fără mâna omului
Nu se poate răsturna
Şi rămâne ca paharul gol
De pe masa beţivului.

Şi eu.
Şi eu ce.

Şi eu. Da.



duminică, 13 iulie 2014

Diametrul iubirii


M-au trezit cocoşii,
Întindeau spre înălţimi
Capete mândre ca nişte trompete de aur,
În timp ce măturau rotundul
Pământului
Cu roşcate cozi nepângărite
De temerea morţii.

N-am mai recitit de mult, iubito,
Argumentele lui Galilei,
Nici pledoaria suflată în barbă
De îndoielnicul Giordano Bruno
(Sau nici nu le-am citit vreodată
Şi mi-am închipuit că seamănă cu un sân perfect),
Dar tot mai cred că pământul
Este o imensă câmpie
Pe care alergăm amândoi
Ţinându-ne de mână.

Se zăreşte lumina
Cu tatăl tău în prag
Pregătit să ne dea
Ultima binecuvântare.






Diametrul iubirii


M-au trezit cocoşii,
Întindeau spre înălţimi
Capete mândre ca nişte trompete de aur,
În timp ce măturau rotundul
Pământului
Cu roşcate cozi nepângărite
De temerea morţii.

N-am mai recitit de mult, iubito,
Argumentele lui Galilei,
Nici pledoaria suflată în barbă
De îndoielnicul Giordano Bruno
(Sau nici nu le-am citit vreodată
Şi mi-am închipuit că seamănă cu un sân perfect),
Dar tot mai cred că pământul
Este o imensă câmpie
Pe care alergăm amândoi
Ţinându-ne de mână.

Se zăreşte lumina
Cu tatăl tău în prag
Pregătit să ne dea
Ultima binecuvântare.






C. Noica despre limbă

"Dar ne sîntem datori nouă, ca purtători ai limbii acesteia şi lucrători în ea. Pînă ce va veni ceasul de judecată al limbilor, în care e despicată lumea, noi gîndim şi creăm în cuvintele noastre, încă. Pentru noi ele sînt vii, chiar dacă s-au îngropat în uitare. Din această uitare — ce adesea e o uitare de sine, în măsura în care vorbirea omului este şi fiinţa lui —, noi le putem scoate, pe toate cele care ne par grăitoare : pe unele spre a ne desfăta numai, ca într-un muzeu (cine ar mai spune astăzi „cu smerită mîndrie", cînd mîndrie a încetat să însemne în­ţelepciune ?), pe altele, spre a ne reîmprospăta şi spori gîndul, din neaşteptatele, uneori uimitoarele lor adîncimi de înţeles."

Calul meu cu stea în frunte

Mi s-a spus că mănâncă nori
Că a fost hrănit cu jăratec
Şi nu suportă călăreţ
Decât fii de regi,
Panduri
Sau născători din zei.

Mi-am vândut tinereţea,
Bruma de avere moştemită
Şi abia mi-a rămas putere
Să spun nu Mamonei
Care voia să facem pariul
Lui Faust.

De cum l-am atins
M-a privit în ochi
Ochi rotund
Viu,
De reflecta în el muntele.
După prima clipire
Norii,
Apoi pupilele deveniseră sori.

I-am dezlegat
Frâul de aur,
L-am încălecat bătrâneşte,
Fără să-i smulg coama,
Cum dezbracă mirele mireasa
Fără s-o atingă,
Şi l-am îmbrăţişat cum soarele
Îmbracă pământul.

Când l-am întrebat de ce nu porneşte
Mi-a pus
Că fără tine alături
Nu va face un pas.

Calul meu cu stea în frunte.
Aşa mă răsfăţa mama.


sâmbătă, 12 iulie 2014

Perfecţiune

După o zi plină
Şi rotundă ca azima,
Cu ogorul desţelenit de griji
Şi de ghinioane
În care am putut semăna
Silabe, cuvinte
Şi crâmpeie de mântuire
Seara alunecă blând ca o perdea
Peste suferinţele unui damnat.

Luna s-a transformat
Într-o uriaşă pălărie,
Îmi ţine de cald,
De urât,
De călăuză.

Îmi voi face o cârmă
Din joarde de viţă
De vie,
De iederă,
De pir,
Luna va ţine loc de cerc
Şi calculând în doruri
Distanţa dintre noi
Voi încăleca pe calul bălan
Şi te voi fura.

Dacă ţi-e teamă
Să călăreşte
Cârlani ne-învăţaţi
Ne putem întâlni

Direct pe razele Lunii.

De la Psalmul 133

Ca undelemnul de preţ,
Ca un parfum de firmă,
Ca o îmbrăţişare,
Ca un cuvânt de apreciere
Este prietenia dintre fraţi
Şi capacitatea lor
De a fi împreună.

Ca roua peste iarba ofilită,
Ca o ploaie scurtă în mijloc
De arşiţă,
Ca un nor în zi de zăpuşeală
E întâlnirea
Cu cei dragi.

Acolo coboară
Spiritul Domnului
Şi lasă binecuvântarea.

Lui îi plac înţelegerea,
Calmul

Şi iubirea dintre fiii lui.

vineri, 11 iulie 2014

Emoţii nocturne

Noapte neagră
Ca speranţa condamnatului
Pe viaţă
Părăsit de nevastă şi de copii
Inainte de aflarea sentinţei.

Şi beznă era în jur
Ca în noaptea trădării,
Ca în mintea celui din Isacriot.

Dar de ce m-aş grijora
Mi-a şoptit spiritul,
Fiu al Marelui Spirit,
Au eşti singur,
Au nu ai mers tu pe apă,
Nu din apă ai fost scos
Ca să te urci la cer.

Şi liniştea s-a aşternut pe pământ,
Iar inima a tresărit
Şi au apărut zorile.

Am întins mâna
Şi te-am mângâiat,
Tu dormeai ca pruncul
Îmbăiat.

Şi iar am devenit prunc.


joi, 10 iulie 2014

Pastel de vară

O mică teamă
Zgomote în depărtare ca un zvon
De război,
Iluzia că moartea nu are legătură cu oamenii
Şi nici nu are
Îi pasă doar de foametea ei.

Păsările caută adăpost,
Dar nu-şi măresc ritmul de zbor,
Aripele vâslesc ca sclavii
Condamnaţi la exil
Fără speranţă.

Doar Ovidiu mai credea în dragoste
Şi în mila Cezarului,
Noi ştim, iubito, că în afara noastră
E un imens deşert
Pe care-l vom acoperi cu flori.

Începuse să-mi fie teamă
De trecerea timpului,
Dar secolul
Nu e mai tare decât

Cântecul anual al cucului.

Nostalgia dealului

Frumuseţea câmpiei pierdută
În întuneric,
Norii care nu se mai văd,
Fulgerul care împarte noaptea în două
Cu siguranţa baciului
Care taie caşul uriaş
Şi nu mai e nevoit
Să-l cântărească.

Motanii nu au bucurii pe acoperişul
Lumii
Şi nici nu încearcă rezistenţa tablei ruginite,
S-au îndrăgostit de lanul de grâu
Dat în pârg,
Cu şoricei care mişună
Ca poftele în sânul
Unei eleve de liceu.

Sunt semne de ploaie
Cu melancolii de câmpie
Şi dor de viaţa
Ca în noaptea plină de tunete
În care te regăseai în mine
Ca mielul nevinovat
Neştiutor de păcate.

Mai spune-mi o dată
Că visezi să rătăceşti pe mare
Sub ploaia de stele.



Transformări

De la o vreme
Am devenit înţelept
Ca un motan bătrân.

Privesc nepăsător
Baletul pisicilor,
Vrăbiile mă încântă
Numai când ciripesc,
Iar şoarecii îmi sunt
Mai simpatici decât hrana
Şi le admir codiţele
Ca nişte raze de soare
Capabile să se transforme-n cerc.

De la o vreme
Dorm cu ochii deschişi
Şi am certitudini
De matematician,
Mă bucură căutarea
Cifrei finale
Şi dansez pe coloana infinitului
Cum mă căţăram în tinereţe în pom
Sau pe coloanele
Unei femei.

De la o vreme
Visez la ochi verzi,
Semn că nu mai sunt
Un biet motan bătrân.


miercuri, 9 iulie 2014

Linişte sufletească


Seara păşeşte pe furiş
Cu paşi molateci de pisică,
Se strecoara precum apa
În pământ nisipos
După o vară de neputinţe.


E calda aşteptarea
Ca privirea mamei
Care şi-a alăptat pruncul,
Ca mâna întinsă de bărbat
Deasupra casei
După ce i-a aşezat coperişul.

În noapte
Nici greieii nu mai răsuflă
Când apari tu,
Frunzele au uitat să tremure,
Stelele, corăbii în portul veşniciei,
Au tras la mal.


Aş dormi somnul de veci
Aş spune senin
Până aici,
M-aş împăca în sfârşit
Cu mine
Şi aş lăsa adâncului
Hainele ponosite.

Dar aştept liniştea ta, Împărate,
Popasul tău ultim
Pe Muntele Măslinilor
Ca să spui
Pace vouă,
Vă dau pacea mea.

Vă înstăpânesc peste
Liniştea veacurilor
Care a astupat
Spărturile.


PORTRET DE VOIEVOD (lui Mircea Ciobanu)


Era mai înalt decât mine,
Dar folosea o şmecherie personală
Şi mă privea de jos în sus,
Dându-mi de înţeles că nu-l întrec
La frumuseţe
Dar la talent am putea sta de vorbă.

Pe el stăteau totdeauna hainele curate
Şi-l prindea albul
De parcă mama lui ar fi fost culegătoare de bumbac.

La umor, era ca Ştefan cel Mare,
Întâi tăia capul, apoi se căia,
Că ştia scripturile pe dinafară
Şi le mai şi tălmăcea
Fără să le răstălmăcească.

Mă tot învârt în jurul cozii
Ca să n-o spun pe şleau
Că mi-e dor de el

Ca de mama.