Pagini

vineri, 31 ianuarie 2014

Pământ de câmpie


Negru fără păcat,
Ca braţul unei mulatre,
Lipicios ca magiunul.
O fi ştiut ceva Solomon,
Altfel n-ar fi alergat de nebun.

Când vine primăvara
Ţâşnesc izvoare verzi,
Ape strecurându-se printre pietre
Ca nurii curtezanelor.

Aici razele soarelui
Lovesc perpendicular
Întâi ating privirile,
Coboară spre inimă,
Când sunt ţintite picioarele
Bărbaţii devin vulnerabili
Ca iutele Achil.

Vorbeşte,
Deschide pianul,
Alege clapele
Care sensibilizeaza pietrele.

Eu voi mângâia petalele,
Floare de colţ.


Vraja muntelui


Cândva te-am chemat în câmpie,
Era întinsă ca o mare de verde,
Eram tânăr cu aripi în braţe
Şi nu ştiam că vigoarea se pierde

Dobrâsem câţiva brazi cu securea,
Chiar un munte urcasem pieziş
Dar fără să-i pese că nu-i încă vremea,
Cucul s-a strecurat în sân pe furiş.

Cânta despre ce păţise odată un urs
Care s-a luat dup-o vulpe roşcată.
Eu însumi mă amăgesc privind zorii
Şi-mi joc la barbut viaţa toată.

Era să-mi pierd norocul şi harul,
Să devin ţepos ca bătrânul arici,
Dar tocmai atunci am auzit glasul
Şoptindu-mi zâmbind: sunt aici.

Erai departe, peste munţii înalţi,
Poate în ceruri cu multe planete.
Puteam deveni infirm sau lunatec
Şi am preferat să te prind în sonete.




Perete alb

Inăuntru va fi alb imaculat
Ca să se asorteze
Cu sinceritatea privirii,
Apoi vei călca pe covor oltenesc
În care spicele se resfiră spre infinit.


Te vei aşeza
Ca o pasere adevărată
Pe cea mai firavă dintre etajeră:
Umărul meu emoţionat
Ca o trestie.

În rest, verde,
Chiar dacă nu există cai verzi,
Dar nebunii adevăraţi
Din neamul meu
Toţi au visat în culori.


Te voi asculta în tăcere,
Ştiu că sirenele cântă.

Desen în creion


De când m-am îndrăgostit
De verdele ierbii
Nu mai las la încrucişări de drumuri
Năframă albă,
Sunt sigur că iubirea
Nu va fi niciodată pătată
De sânge.

Şi nici uitarea
Nu va acoperii palmele
Care ţi-au desenat chipul.

Chiar acum
Retuşez un colţ de literă
Şi introduc griul ambiguităţii
Ca să nu te mai poată
Descifra nimeni.


Dar tot te strig.

Ninge cu lumini


Ninge ca un râu de câmpie,
Ninge oblic,
Calm, cum mă certa bunicul matern.

Îl chema Lazar
Şi se credea fiul celui înviat din morţi
Sau al celui ajuns
În sânul lui Avraam.

Dar pe vremea aceea eu iubeam
O fată care nu mă ştia după nume,
Doar treceam unul pe lângă celălalt
Şi se oprea timpul în loc,
Iar eu făceam cunoştinţă
Cu legile absurde ale transpiraţiei.

Ninge cu Soare
Şi mă gândesc la tine
Fără să ştie
Dacă albul zăpezii
Sau lumina îmi udă
Viaţa.

Lăcrimez
Şi mie bine.

Nu plânge,
Tocmai îţi mângâi numele.


joi, 30 ianuarie 2014

Fabulă friguroasă


Abia aştept primăvara
Să ies, în sfârşit,  din bârlog,
Iar cumătra vulpe să zică:
Parcă nu mai eşti boşorog.

Cuvinte de-acestea urâte
Aude de la nişte golani,
Ea are amintiri foarte vii
În care nu-i vorba de ani

Şi nici de cât dai tu acum
Ca să-ţi întorc mai apoi,
Că nici eu când fuse gravidă
Nu i-am zis că pare cimpoi

Ba chiar i-am lăudat blana
Şi mersul de tânără doamnă,
Iar pentru o vorbă cinstită
Am dus-o bine o toamnă.

În anul care s-a scurs mai apoi
Ajunsesem foarte aproape
Încât trecând peste-un pod
Chiar am mângâiat-o pe spate

Pe la mijloc a ieşit cu bucluc
Că era să ne ducem de-a dura
Noroc că a sugerat dumneaei
Să ne ţinem prinzându-ne gura.


Amintire


Erai atât de frumoasă
Încât mi-am dus mâna la cap
Să văd dacă mai şade pe umeri
Sau a luat-o la vale
De ruşine,
De emoţie,
De teamă
Că n-ai să mă vezi
Sau de mă observi
Tot una va fi.

De atunci tot cresc
Cu fiecare răsărit de soare
Şi mă întreb
Cine e fericitul
În ochii cui te scalzi.

Şi tot de atunci
Scriu poeme
Fără să-mi pese

Că le spulberă vântul.

joi, 23 ianuarie 2014

Muze dormind

Ce frumos doarme tinereţea,
Muză văduvită de timp
Şi de griji.

Umărul tău
Este ca streaşina templului,
Alunecos ca marmora
Unei statui greceşti.

Să nu mai plângi.
Am cercetat arhivele vechiului vatican,
M-am strecurat pe sub rafturi
Ca puiul unei pisici,
Ca un şoarece pus pe şotii:
Nu există muze
Cu lacrimi
În colţul genelor.

Poeţii au fost inventaţi
Ca să şteargă amintirile negre.


Au ieşit ghioceii, iubito.

Plinius Bătrânul


Cenuşa nu acoperă totul
Chiar dacă nori negri
Sperie păsări
Şi fiarele câmpului
Nevăzătoare în noapte
Aleargă cu viteza blestemului.

Spre Pompei voi păşi grijuliu.
Vechi comandat de armate de vis,
Ostaşii neliniştii mele
Vor mărşălui cântând osanale.

Nu tot ce arde sub Soare
Se schimbă-n cenuşă
Iar pasărea Phefenix
Nu e poveste
Cum nici eu nu eram doar umbră
Când te-am aşteptat la fântână.

Nu apă ceream,
Eram obosit
De lungile drumuri,
Şerpuitoarele căi,
Lătratul de câini
Îmi spărsese timpanul,
Lupi depărtaţi îşi lingeau flămândele răni,
Harpa suna ca o sârmă-nvechită,
Vocea doar putea
Să îngâne chemarea.

Poţi să vii sau să pleci,
Cresc aripi
Şi vântul adie.

Cenuşa ajunsă în nori

Reînvie. 

miercuri, 22 ianuarie 2014

Noapte fără Lună


Ar fi trebuit să dormi ca un prunc,
De-ar mai şti cineva ce trebuie şi ce nu
Când nopţile au uitat
Să mai fie gazdă de stele
Iar îndrăgostiţii
Nu mai cred în lunge poeme
Cu poveşti despre o Juli credulă.

Eu înaintez melancolic
Pe un drum de ţară
Fără lumină şi indicatoare
Fiind singurul care strigă
Că dincolo de aşteptare
Doarme iubirea
Pe un tron regesc.

E palidă
Ca lumina Lunii,
Timidă ca lebăda care nu reuşeşte
Să cânte.

Somn uşor, drum de munte,
Noapte bună, floare de colţ,
Mai am preţ de-o viaţă

Şi ajung.

luni, 20 ianuarie 2014

Spre ziuă


Ţipau razele lovind fereastră
De parcă toţi cocoşii lumii
Primiseră ordine cereşti
Să-mi spună
Că mă aştepţi în faţa pianului
Şi cânţi simfonia destinului.

Cheamă-mă
Să descifrăm
Urmele de aripă
Ale dorului încărcat
Cu aşteptări.

Bate pendula.
E timpul să-mi şterg pleoapele. 

Nu e vis.

Ieşirea din senectute


Mă surprind
Din ce în ce mai des
Ţinând palma la gură
De teamă să nu vorbesc cu morţii.

Se aleargă cu viteză prea mare
Spre nicăieri,
Iar cerul nu mai spune nimic
Privirilor.

Mă întreb
Cine pe cine e supărat,
Dar pădurile care asigurau ecoul
Sunt de mult rumeguş.

Sunt semne de bătrâneţe
Aceste nelinişti
Ca şi teama că lumea curge
Spre deltă
Cu tendinţa de-a deveni
Fiecare muritor un fir de nisip.

Până nu devine toată apa
O baltă,
Plimbă-ţi palmele, iubito, în roua dimineţii
Şi atinge-mi buzele
Cu degetale tale fine
Ca tuburile unui nai măiastru.

Sau ca fluierul lui Pan.




duminică, 19 ianuarie 2014

PSALM


Din adâncul gropii, domnule,
Unde m-au aruncat oamenii
Dornici cu toţii să privească de sus,
Capabili să jongleze ca saltimbancii pe picioroange de plop,
Strig către tine.

Din adâncul neputinţei
Unde mă trimite carnea trupului meu.

Din fântână seacă, precum Iosif,
Trădat de fraţii săi invidioşi
Pentru o cămaşă colorată
Şi capacitatea de-a visa şi citi visele.

Din cuptorul cu jar pregătit de babilonieni,
Din gura stricătorilor de limbă,
Şi a mâncătorilor stimei de sine,
A cinicilor,
Trădătorilor de neam,
Calpuzanilor de istorie,
Băutorilor de mituri sfinte.
Strig spre tine,
Fiul lui David.

Sunt mut ca un rob
Prins la furat.

Pune-mi tu cuvinte pe buze.



Promisiune


Am înviat de mai multe ori,
Deşi după prima trădare
Eram sigur că nu-mi voi reveni,
Dar mai aveam de trecut
Prin vama părăsirii.

Aici şi acolo
Se plătea cu halcale mari dint trup
Ca în basmul cu gheonoaia
Care prinsese gustul cărnii de om.

Aşteptam să mă laşi singur
Dar nu ai făcut-o
Şi m-ai convins
Când ai spus vântului
Că ai pieri o dată cu mine,
Neexistând regat fără rege
Şi vânt fără zid să-l oprească.

Voi avea grijă
Să fii lângă mine
La marea înviere.


Cocorul de ieri


Ieri am văzut un cocor
Traversând norii
Cu siguranţa magnetului care atrage
Inimile în suferinţă.

Sau pământul uscat
Care plânge după nori.

Ieri îţi citeam gândurile
Privind palma ta obosită
Cu treburile zilei,
Dar calda ca un gard
Prin care trec
Sărutările soarelui.

Ieri cocorul împrumutase
O aripă de la tine,
Eu îi dăruisem una a mea.

Astăzi
E tot ca ieri,
Chiar dacă nu mai zboară
Deasupra mea.

Poate a ajuns peste fruntea ta tristă

Şi renaşti.

sâmbătă, 18 ianuarie 2014

BACOVIANĂ


Norii care trec nepăsători,
Văduva care vrea să se mărite
De îndată ce va scoate cloşca pui,
Versurile fără rimă
Care nu-şi mai găsesc verbul.

Nu mai aude eu bine,
Sau chiar nimeni nu mai spune
Nimic intersant
Şi i se face agenda la agenţiilede presă.

Un bolnav de secţia de psihiatrie
Spune că nu poate trăi fără muncă.

Şi muzica aceea botezată
De profundis.
Tot nu înţeleg de ce mi-e somn.




Întâlnire


Întristarea nu vine cu sania
Şi nu ajunge la mine odată cu seara,
Nefiind carte poştală
Sau ştire de presă
Ca să-mi intre în viaţă
Fără consimţământ.

Tu însăţi, iubito,
A trebuit să aştepţi
Până mi-am şters lentila
Aburită.

Nu era ceaţă,
Nu plouase de când eram tânăr,
Pe Bacovia nu-l citesem de la exaemenul
De intrare în senectute
Şi, totuşi, lemnele de brad scoteau fum.

Te aştept pe drumul nebătătorit
Care nu duce nicăieri,
Iar trestiile plângătoare
Se prind fără rădăcină.

Ca o iubire absurdă.

Solomon de Balasan


Cuvântul înţelepţilor
Aduce linişte,
Venind din două izvoare.
Primul e cald ca lumina
Din ţinutul cornului de aur,
Iar celălalt ca răcoarea din munţii dacilor.

Limba dulce e ca pomul în floare,
Când e şi înţeleasă de zei
Face minuni,
Degeaba dau proştii de pomană,
Că nu are Iahve nevoie de pandişpanul lor,
Cum nu au femeile frumoase ca tine
Trebuinţă de vopsele date cu mistria.

O inimă veselă,
Ca a mea, iubito,
Face şi morţii să zîmbească,
D-apăi pe tine,
Floare de colţ
Crescută din spărtura inimii mele.


Solomon de Balasan


Cuvântul înţelepţilor
Aduce linişte,
Venind din două izvoare.
Primul e cald ca lumina
Din ţinutul cornului de aur,
Iar celălalt ca răcoarea din munţii dacilor.

Limba dulce e ca pomul în floare,
Când e şi înţeleasă de zei
Face minuni,
Degeaba dau proştii de pomană,
Că nu are Iahve nevoie de pandişpanul lor,
Cum nu au femeile frumoase ca tine
Trebuinţă de vopsele date cu mistria.

O inimă veselă,
Ca a mea, iubito,
Face şi morţii să zîmbească,
D-apăi pe tine,
Floare de colţ
Crescută din spărtura inimii mele.


vineri, 17 ianuarie 2014

Chestionar fatal


Dormisem ca un prunc
Deși se auzeau sirene trecând
Și pendula bătea ritmic
Pierderile la bursa timpului,
La nopțile cu nesaț.
A uitare.

Aș fi vrut să mă trezesc
Dar îmi plăcea și alunecarea pe ape,
Corabia care mă ducea
Spre Pontul Euxin.

Fericirea neștiinței,
Fericirea sfârșitului,
Pierderea fricii,
Întâlnirea cu Zeul Luminii.

Eram treaz,
Era vis?
Întrebările nu au rost
Când apare judecătorul
Cu barosul dreptății în mână
Și planetele țâșnesc în dezordine
Ca moleculele șampaniei.

Și Domnul meu m-a întrebat
Cu voce clară ca adâncul din apele nepoluate
Ale originii.
Ai doua răspunsuri, a zis,
Cu da și cu nu.

N-am avut curajul
Să răspund.

Învață-mă să spun da,

Învățătorule.

Punctul fix al cercului rupt


Mă cheamă infinite drumuri la ele,
Cu muzici plăcute
Şi unde şerpuitoare
De parcă toate valurile mărilor
S-ar împleti în funii de argint.

Ca un bătrân muribund
Cu simţurile atrofiate
Incapabile să răspundă la stimuli,
Ca o deltă uriaşă de fluviu
Se strâng neputinţele
Când vreau să zbor
Şi pământul trage de mine
Cu magneţii unei performante
Macarale.

Şi cleştele fuduliei
Şi luxul iahtului
Şi parfumul fin
Şi bucatele nenaturale dar rotunjite
În malaxoarele falsurilor
Şi muzica asurzitoare
Şi capul care vâjâie
Bâzâind ca musca într-un clopot cu pereţi de tobă.

Şi tu, Poesie,
Singura salvare de pe rotundul  pământ
Dacă m-ar părăsi îngerii.



De la Psalmul 137


N-am cum să laud acest babilon
Care nu are mal,
Nu are cap,
Iar mâna lui dreaptă înşeala stânga
Numită doar că e de margine
Şi să nu mai priceapă nici înţelepţii
Vreo iotă din adevărul rostit de poeţi.

Dar nici pământul sfânt
Nu mai e sfânt
După ce au tras atâţia câini
Din covorul primit de tata moştenire
De la mama lui văduvă.

Apocalipsa nu e sfârşitul lumii
Şi nici descoperire pentru cei aleşi.

Mi-a spus înţeleptul că atunci
Când broaştele vor lua formă de peşti
Iar credinţa va fi scrisă
Pe fundul unei prostituate
Se poate rosti cu claritate,

Cuvântul sfârşit.

joi, 16 ianuarie 2014

Tablou cu ramă albă


Albă ca neaua
E oraşul din vis,
Albi sunt trecătorii,
Albe ferestrele,
La fereastra albă
Aşteaptă fiica Împăratului Alb.

Pictorul caută
Cu lăcomie
Un punct lipsit de alb
Alb de zinc,
Alb de titan,
Alb din contrast cu negru,
Din seninătatea înţeleptului,
Din liniştea senilului.

Norocul a venit
De la prinţesa Dona Alba.

Uneori obrazul ei se colorează,
Poftele acoperă albul
Şi puritatea triumfă ca fecioria
Adolescentei dintr-o inexistentă
Mânăstire albă.

Cheamă-mă în punctul întunecat
Al albului tău.



Tablou cu ramă albă


Albă ca neaua
E oraşul din vis,
Albi sunt trecătorii,
Albe ferestrele,
La fereastra albă
Aşteaptă fiica Împăratului Alb.

Pictorul caută
Cu lăcomie
Un punct lipsit de alb
Alb de zinc,
Alb de titan,
Alb din contrast cu negru,
Din seninătatea înţeleptului,
Din liniştea senilului.

Norocul a venit
De la prinţesa Dona Alba.

Uneori obrazul ei se colorează,
Poftele acoperă albul
Şi puritatea triumfă ca fecioria
Adolescentei dintr-o inexistentă
Mânăstire albă.

Cheamă-mă în punctul întunecat
Al albului tău.



Adormirea maicii


Bine faci că dormi, iubito,
Aşa proceda şi mama
Când simţea că sunt agitat.
Îmi acoperea fruntea cu palma ei
Ca o năframă încălzită
De Soare,
Cânta mami-mami, puiul mamii,
Şi ceva despre o raţă care venea de la baltă,
Raţa făcea un ou,
Oul era dat lui Petrişor,
Eu eram beneficiarul.

Ce făcea copilul cu oul de raţă
Nu mai ştiu,
Eram de mult prinţ
Şi călăream cai nărăvaşi
Care mă duceau la prinţese
De pe alte tărâmuri.

Somnul mă cuprindea
Cum azi reuşesc braţele tale:
Valuri ale mării de călduri temperate.


Şi ritmul tangoului.

Apocaliptică


Mă voi spăla pe faţă cu poezie,
Este atâta poluare în creierele bătrânilor
Încât copiii şi nepoţii lor par vopsiţi cu păcură
Şi doar uneori fac fardurile din ei
Nişte mineri urangutani.

În rest, iubito,
Pe cap de vită furajată
Situaţia pare onorabilă.
În Piaţa Obor,
La Matache,
Lache şi mache,
Ioneasca şi popească,
Crinul şi lebăda,
Viorel şi Cretinel,
Parlamentari, parlamagii, pârnăiaşi, ministraşi
Îşi iau lefurile la timp
Cu o precizie de ceas elveţian.

Între noi fie vorba
Nici Elveţia nu mai este ce-a fost,
Din fostul rege care se hodinea pe-acolo,
Miluieşte-l Doamne
Şi să-i dea Ilici ce n-are,
A ieşit o ţuică de dude.

Nu te atinge de ea,
Miroase a putoare,
Iar eu ştiu un plop la marginea unei vii.

Vino,
Dacă noi doi rămânem vii
Sunt şanse ca după potop.


miercuri, 15 ianuarie 2014

Apriga supărare


Ce frumoasă eşti,
Ce nuri arăţi cui vrea să te vadă,
Cât de lungi îţi sunt întinderile
Şi ce apetisante gropiţele din obraz,
Ce insomnii îmi creezi,
Realitate băloasă.

Chair acum te-aş strânge de gât,
Mamă de prostituate,
Centuristo,
Vedetă de carnaval,
Artistă de bâlci,
Lipitoare de dorobanţi,
Te-aşi arunca în iad, vrăjitoare,
De n-ar ţâşni din laptele sânilor tăi

Poezia.

Ars poietica


Printre rânduri scria poetul
Ce-şi amintea din trecutele vieţi,
Că el prin Egipet vorbise cu timpul,
Iar piramidele îi fuseseră umbre.

Nu cresc trandafiri bujoraţi
Pe unde n-a fost semănată iubire,
El a fost străin de la început pe pământ,
De când i se ursise se lucească pe cer.

Cătălina se îmbătase cu frunze de tei
Şi nu voia să intre în lac.
Îşi pleca urechea la veşti de războaie
Şi credea că timpul se măsoară în ani.

Dar ce frumos au murit amândoi
Firesc,cum o dată ieşiseră din rând
Şi-şi admiraseră minunând aripe:

Din nori una din ele, din foc cea de-a doua.

Despre Mihai, mereu despre el


El a învăţat de mic
Să asculte căţelul pământului
Care geme sub piatră,
Iar istoria îi încălzea sufletul
Cum reîmprospătează Dunărea delta
Curăţind continental European necredinţă.

Ce îi spuneau dascălii la şcoală
Ştia din pântecul mamei sale,
Noaptea în cămăruţa cu lumina slabă
Traducea pe înţelesul nostru
Vechi scrieri kantiene şi faraonice.

Cu bătrânul Will
Fusese la artiste prin cabarete
Deocheate
Dezbrăcate,
Deopotrivă,
Deodată
Şi-o făcuseră lată.

Tocmai când a învăţat să moară
S-a învelit într-o manta de îngeri
Şi a sărit gardul
Spre nemurire.


Autodenunţ


M-am gripat fără să ies în frig
Şi scot fum pe nări ca un trabant
Fără nici-o şansă să ajungă în federală.

Fac această observaţie
Ca să pot declara
Că între timp transpir,
Deşi termometrul arată
Temperatură constantă,
Convenabilă,
Convergentă,
Constantin Brâncuşi când iubea
Lovea cu barosul în pietre
Şi dintr-o femeie nu mai rămânea
Decât ceara: flacăra se ducea la cer spre nemurire.

Şi astfel, scriind cuvântul femeie
Mi-am pus singur diagnosticul
(ca un absolvent de psihologie):
Sunt îndrăgostit ca o curcă.

Curcanii doar se înfoaie,
Nefiind cazul meu

Întrucât nu mai am pene.

Basm glumeţ


O veveriţă avea dureri de cap
Sau de burtică
(În poveşti nu contează motivul
Sau locul,
Important e ca finalul
Să nu fie iarmarocul)
Şi s-a ascuns într-o scorbură
Ce geamuri şi ferestre ermetice :
Un fel de termopane
Pentru care,
Bare,
Ane,
Plantoane
Şi
Întrebare).

Eu am trecut din întâmplare
(oare)
Pe cărare
Şi zic:
Chiar crezi matale
Că ajunge un zâmbet
La un car de oale?

Şi ea zis,
Privind spre mine dinadins:
Cine nu pricepe
De ce m-am ascuns
Are cap de cepe.

Mi-a crescut stima,
Dar de-atunci pierd rima.


Şi n-am plecat.

luni, 13 ianuarie 2014

Joc, cu noroc


Dar de ce ar ieşi tristeţea
La drumul mare,
Când nici iepurele spre varză
Fără grijă nu sare.

Şi de ce să-mi ud
Eu genele şi ficaţii
Doar să se bucure
Sub pături rataţii

E mai bine, copilo,
Să ne ducem la munte
Şi în loc de ţuică fiartă
Facem ciorbă de linte

Spre ziuă,
Când vor dormi toţi ca morţii,
Noi vom fi trezi
Şi-om da cu sic sorţii

Că vei face din pat câmpie
Şi din umbra mea armăsar,
Cam cum ne jucăm în vis

De mai an.

Pruncul Eminescu


Copilul acesta din fotografie
Nu ştia încotro să privească
Ce bine este că l-ai întâlnit
Şi de-atunci nu mai este de iască

Avea plete cum au visătorii,
Şi braţe lungi ca pescari de râu lat,
Dar n-a apucat să-şi arate măsura
Că l-ai chemat tu la palat.

Mai crescuse, stătea drept ca salcâmul
Şi ochii-I luceau cum cicoarea-n livezi,
I s-a cerut să picteze ce vede, iar el
A întrebat:  în ce crezi, atunci când visezi.

În tine, a răspuns, calmă prinţesa, şi cred
Că ma va ierta cerul că te văd ca pe-un zeu,
Eu cred că nu mori, dar de-o fi,
Ia-mă cu tine în acel Elizeu.



Amintiri despre Poet


Poetul e singurul muritor
Cu obrazul curat
Şi singurul care vede prin întuneric
Fără s-o întrebe pe înţeleapta buhă
Unde se ascund stele înspre ziuă.

Când se bat prea multe monede
În profile crăieşti,
Poetul se urcă pe munte
Şi se adapă cu rouă.

Tristeţea lui Mihai
Era mai adâncă decât Marea Neagră,
De aceea i-a spus iubitei că vrea să moară,
Pe când el visa la ramuri de tei,
Singurele care îmbălsămează cuvintele.

Când e lovit
Poetul nu poate fi afectat decat de o piatră
Cu diamante,
Iar ea să fie prăvălită din coroana
Nazariteanului.

Obrazul poetului era alb

Ca floarea de bumbac.

Joc de joacă


Să ai un papagal
Lângă ureche,
Când te vei trezi,
Să n-ai streche.

Iar el să cânte în sanscrită
O la, o la,
Să fedoneze
Ce buna-i ziua cea.

Cea cu iubire
Fără necaz,
Cu un oltean
Din ţara de praz.

Cum este luni,
Gluma e bună,
De piperat
Doar când e lună.

Ce-ar fi de-ar fi
Să plecăm în luncă
Într-o bună zi

Călare pe-o nucă.

duminică, 12 ianuarie 2014

Melancolia corăbierului


Unde se duc, iubito, corăbierii
Şi în ce limbă se înţeleg cu singurătatea
Am încercat să aflu de la un cocor
Rănit într-o aripă,
Iar el mi-a răspuns
Sâsâind: unde-i tristeţea.

Tristeţea era şi sub aripa mea
Speriat să nu te pierd prin păduri
Desfrunzite.
Vântul e fără milă
Cu runzele uscate.

Mă tem de depărtare
Ca melcul
De chemările amăgitoare
Ale primăverii.


E bine că anul acesta
Viscolul a fost amânat,
Iar zefirul de primăvară
Se odihneşte pe muzele tale
Roşii ca păcatul nerecunoscut
Al roşcatei adamice.