Prima dată se
ascund în pântecul mamei
Dar şi acolo dau
din mâini
Şi din picioare
Până se nasc
prematuri.
Încep să se
bâlbâie
De cum ating
sânul,
Iar ochii îi
deschid anevoi.
Totdeauna se vor
speria de ce văd,
De ce aud,
De ce simt,
De miros,
Agreează doar
gustul
Şi bunul simţ.
Ei sunt singurii handicapaţi
Ai pământului
Care-şi cultivă
neputinţele.
Pe lumea aceasta
nu au moştenire,
De aceea nici nu
mor vreodată.
Hai,
continuaţi-vă goana după vânt,
Nu vă prefaceţi
că vă este milă de ei,
Farisei eterni.
Poeţii nu pier niciodată,
În pământ nu este
loc pentru ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu