Pagini

duminică, 29 iunie 2014

Schimbări de ritm

Nu îndrăgesc poteci
Şi drumuri gloduroase
Pingelele mi-s rupte
De parc-am tras la coase

Buricul de a stângul
E juma în ţărână
Dac-o mai ţin aşa
Ne despărţim cu ură.

O dată, mai spre seară
Miroseai ca o turtă,
Să te văd  despletită
M-aş fi târât pe burtă.

Te-aştept la drumul mare
Să-şi spun că intr-un joc
Apoi fugim în munţi
Şi-om dormi pe-un cojoc

Bunicu-a fost cioban,
Cinstit precum un sfânt,
Pe buna-n tinereţe
A-nvins-o cu-n cuvânt

Mi-a lăsat mie cheia
O ţin cam lângă splină,
Te las să o mângâi

De-mi dai o noapte plină.

sâmbătă, 28 iunie 2014

Mirarea lui Petru

Eu n-am fost lovit
În moalele capul
Când am văzut cum se strâng peştii
În buzunarul năvodului,
Doar m-am mirat niţel
Zicând ca ardeleanu –
Că erau şi pe la noi
De peste munte –
Aşa ceva nu se există.

Ba a existat
Şi o mare cuminte
Şi un vânt ascultător
Care au luat poziţie
De drepţi
Când ţi-au auzit vocea.

Domnule,
Când ne-ai întrebat
Şi pe noi
Vreo doi trei
Care nu plecasem cu gloata –
De ce nu plecăm,
Mi-a îngheţat transpiraţia pe şira spinării
Şi lacrimile de pe obraz
S-au făcut ţurţuri de gheaţă.

Noi nu avem
Unde pleca.

Şi nici nu vrem să avem

Unde ne duce.

Serbări de peste an


David de-aş fi
Aş scrie către mai marele
Cântăreţilor
Să urce pe Sion
Şi să nu mai coboare vreodată.

Cântăreţii nu mor de foame
De frig
Sau de frică,
Pasărea ger nu le atinge urechea.

Hrană îşi au
Ca prigorii
Numai din zbor,
Cum eu trăiesc strângând
Între mâini
Amintiri
Şi între pleoape
Speranţa.

Mâine, după masa de seară,
Voi ieşi pe balcon -
Mi-a şoptit băieşa Batşebei

Că va fi lună plină.

miercuri, 25 iunie 2014

Pastel fără melancolie


Azi am lutat-o înaintea
Zorilor -
Când au ajuns,
Eram cu gândul la tine
Şi trecusem de pervaz.

Dormeai acoperită
De semiîntunericul unui crez,
Siguranţa că vei fi ocrotită
De vise.

Mai fusesem cândva cu un pas
Înaintea norilor
Şi a cerurilor
De deasupra de ape.
Era vremea când îmi strecuram
Printre grapă şi reci rotile
Trupul suplu de balerin
Şi număram stele.

Carul Mare nu se întorsese încă
Şi privea timid spre Steaua Polară.

Acum cucul m-a aşteptat
La margine de pădure.
Vesel ca un adolescent îndrăgostit,
Îşi sriga la nesfârşit partitura
Şi nu-i păsa dacă e sau nu
Uscată vreo creangă
În crâng.

Când te vei trezi
Îţi voi povesti
Ce mi-a zis.


marți, 24 iunie 2014

Aproape senin de seară


Seara nu am chef de ceartă,
Pământul intră în repos
Ca o demonstraţie a bilei
Aşezată
În echilibru indiferent.

Instinctele păsărilor
De-a reproduce specia
Nu se mai rezumă
Nici la ciripit,
Necum la vreun dans
Cu rotiri de culori.

Nici îngeri nu-şi mai ascut
Creioanele
Să noteze păcatele,
Femeile au grijă
Să tragă perdelele,
Bărbaţii uită să mai bea,
Iar în depărtare
Zeiţa Atena iese din ocean
Şi binecuvântă dorul.

Astă seară uit
Cicatricile inimii
Şi cânt un psalm echilibrului.

Tu promiţi că nu mă vei uita.
E seară, iar eu sunt credul
Ca un prunc.


luni, 23 iunie 2014

Emoţii de solstiţiu


Soarele care se luptă cu norii
Convingerea ca va câştiga,
Dar şi copilul ştie ca mama
Nu-l părăseşte
Dar priveşte speriat spre uşă.

Privirea spre cireşul
Plantat în primăvară,
Trei fructe firave
Care vor da rod numai
Dacă pământul
Va fi mai puternic decât
Furtunile înţesate de ger.

Tu
Mai firavă decât păpădia,
Puntea de peste o apă cu mâl,
Scândurile care au putrezit
De nefolosinţă,
Versul meu care dă în clocot
Ca mustul.

Steau care mi-a lucit
În noaptea neagră
Ca singurătatea.

Şi zâmbetul cald,
Lipsit de trufie.
Şi promisiunea
Că nu-mi vei da drumul.
Şi promisiunea.


duminică, 22 iunie 2014

FEŢELE NERĂULUI

Răul nu este perechea binelui,
Cum nici susul nu e un altfel de jos,
Doar versul este o prelungire
A visului.
Închipuirea din copilărie.

O mamă are dureri de cap
Doar gândind că fiul ei
Ar putea fi nefericit
Şi strigă spre Dumnezeu
Să plătească ea păcatele pruncului
Făcute, nefăcut, gândite
Sau doar puse de alţii în spinare.

Peste râu se construieşte
Un pod uriaş,
Din lemne născute cu secoli
În urmă
Stejari crescuţi din trupurile
Voievozilor.

Istoria contemporană
E mai mincinoasă
Decât zâmbetele fariseilor.

Vorbeşte-mi tu,
Pe tine te voi crede
Când spui
Că fericirea nu se măsoară în ani.





Retorica îndoielii


Şi ce se întâmplă
Când pe câine
Îl doare capul
Şi primeşte sfat de la şarpe
Să iasă la drum.

Şi cine mai ştie
Ce este întâmplă sub pleoape
Şi dacă de un secol încoace
Mai există câini
Când atâţia oameni au colţi de viperă
Iar şerpii sunt studiaţi
În manuale de anatomia miciunii.

Şi ce spune condamnatul la moarte
Dacă nu a fost ascultat
Când a spus prima oară
Că el nu poate dormi
Cu faţa în sus
Şi e deranjat de sforăitul
Tatălui.

Şi ce se întâmplă
Dacă Hamlet desluşeşte din prima
Răspunsul umbrei.

Se risipesc norii

Când se întorc cocorii.

vineri, 20 iunie 2014

Psalm nedavidian


Îndrăgostitul ridică pleoapele
Şi, ziua sau în noapte de păcură,
Şopteşte chemări
Spre soarele care-i topeşte
Inima fragedă
Ca gâtul unui miel.

Bătrânul îşi propteşte picioarele
Nesigure ca acordul unui contrabas
Nimerit din eroare la concert
Şi în afară de scoarţa pământului
Şi misterul de sub ea
Stăpâneşte doar aşteptarea
Şi rosteşte o rugăciune
Spre orice.

Dar eu, domnule,
Cel mai greşit,
Fiu şi frate geamăn al greşelii,
Cui să mă adresez
Dacă te-ai plictisit
De mersul meu şchiop.



Manifestul poetului clasic



Am aprins focul în sobă
Cu lemne vechi, cu aşchii seci,
Ceaţa urca pe coline
Mai delicat decât zgura din fabricile
Care depăşeau norma
În cincinalul de după cincinal,
Ultimul fiind de patru ani jumate.

Nu mai puneţi întrebări stupide, pardon,
Marx era fiu de rabin
Şi ştia că cinci intră-n patru
Ca mâna în buzunarul lui Engels,
Care era henglez,
Precum bunicul meu dinspre mamă.

Toate aceste cugetări geniale
Şi personale,
Precum licenţa lui poanta
Care a fost vândută ca fecioară
Deşi fusese târfă de bărbat
Este răspuns la un vers al lui Bacovia.

Acum ştiu de ce nu voia el
Să se mai ducă acasă.

Când vezi cum arde lemnul de brad
Un ai chef să bei
Apă chioară.

Să curgă şapanie
Pe fesele statuii.

Dar chiar,
De ce nu s-o fi dus
Bacovia acasă.


Invitaţie la cafea


Te aştept la cafea
Îndulcită cu miere,
Cu un strop din dulceaţa speranţei.

Aproape de mine e un munte -
Se urcă pieziş
Dar ştiu căi ocolite.

Pentru tine
Şi alte fiinţe curate asemeni,
Dumnezeu
A plantat în poiană
Un răsad peren de narcise.

Nu-ţi voi ghici în cafea,
Soarta a fost bună cu tine,
Cu mine,
Cu noi şi cu ei,
Trebuie doar să se suim
În carul de foc.

Să nu bei cafeauau cu guri mari
Ca pe bere,
Poţi chiar să nu te atingi
De marginea vasului.

Te-am invitat doar să văd
Cum se înalţă pe cer
Trupul tău de trestie gânditoare,
Gata să fie luat pe nori
De aripa chemării.

Hai.


joi, 19 iunie 2014

Îndimineţire


Fel de fel de ciudăţenii
Se petrec
Sub perfecţiunea cerului,
Începând cu ridicarea pleoapelor.

Dacă un aş şti
Că mă aştepţi,
Macarale uriaşe ar trebui aduse
Să-mi ridice genele.

Tu dormi cu faţa la fereastră
Acoperită cu verdele ierbii,
Visezi mişcând mâna a strângere,
Iar pentru mine realitatea
E o platformă nesfârşită
De închipuiri.

Chiar acum am devenit invizibil,
Te invit la dans,
Ne strecurăm printre stropii de ploaie,
Fredonăm simfonia destinului
Şi cerem binecuvântarea îngerilor
Să începă toate dimineţile
Pământului cu zâmbetul tău,
Cu fire de iarbă dese ca nisipul,
Cu sfânta ta convingere

Că suntem nemuritori.

Ploaie ca neploaia


Mi-e cam frig
Şi m-am săturat de ploaia de toamnă
Care şi-a greşit anotimpul
Făcând bălţi pe lângă firavii mei pomi.

Dar ce mă mire eu,
Când Nichita Stănescu
Îi cerea iubitei să-l acopere cu inima ei
(Probabil din lipsă de pagini A 4).

Şi s-a prăpădit
Într-o zi atât de antipatică
Încât toate dicţionarele din lume
O pomenesc,
Fiind ea neagră ca păcura.

Printre alte absurdităţi
Trăite de mine
Într-un secol nebun -
Toate secolele fiind tembele,
Dar oamenii le ştiu doar pe ale lor –
E chiar lipsa mea de memorie.

Un biet Don Quijote
Îndrăgostit
În vreme de ploaie.

Ce ghinion că pe-aici
Nu e ca la sud-americani
Şi astfel nu pot lua de gât
Premiul Nobel.



miercuri, 18 iunie 2014

Înserare


Chiar acum paserile cântă
În surdină
Şi toate necazurile lumii se scurg
În pământ,
Cum numai amintirile
Ştiu să vindece rănile.

Aveam un semn sub genunche
De la un fier de plug
Care se dovedise mai tare decât pielea
Copilului în creştere
Şi uitasem dacă e la piciorul drept
Sau la fratele lui.

Mângâindu-mi genunchii
Cu gândul la tine
L-am recunoscut:
E semnul meu de nobleţe:
Siguranţa că mă cunoaşte
Moşia bunicului meu.

Data viitoare
Când ne vom revedea
Nu-ţi mai vorbi despre călcâiul
Lui Achile,
Ci te voi urca pe umeri
Purtându-te cum Cezar
O lăsase pe Cleopatra
Să se oglindească
În apele eternului Tibru.


Din nou Ulysse


Bărcile nu putrezesc,
Valurile bat în ele cum tunurile
Izbesc zidurile,
Mi se tăbăcise pielea
Ca bocancii infanteriştilor.

Îmi era dragă o haină
Pe care o purtase tata la cununie,
Nu mai păstra tivurile
Din lână englezească,
Gulerul părea că spunzurase
Mulţi puşcăriaşi politici,
Dar încă mă încălzea.

În noapte în care mă hotărâsem
Că şi peştii mării
Au drept la viaţă
Şi le-aş putea oferi trupul
Ca jertfă păgână
A apărut ea.

Jumate căprioară, jumate vulpe,
Părea frumoasă ca un nor
Pe vremi de arşiţă,
Alergase mult
Şi nu mai avea puteri
Să zâmbească.

Şi fără să spună
A cui e,
De e zeiţă
Ieşită din înţelepciune
Ori fiică de rege al gliei
A luat vâslele
Şi a îndreptat
Corabia spre ţărm.





CURA DE SLABIRE


Mai slăbeşte puţin
I-am cerut lunii,
Care se rotunjise ca un ban de argint
Când tocmai mă deslipisem
De pământ
În căutare de cer.

Mai ascunde-te un ceas-două,
Am cerut soarelui
Care mă lovea în creştetul capului
Ca un tată vitreg,
Iar eu nu mai puteam suporta intrigile
Neiubirorilor de cuvânt.

Mai slăbeşte, copilo, cât
Să pot să te trec
Prin urechile acului.

Mă voi înţepa în stânga,
Cam în dreptul inimii,
Iar aţa de borangic
Te va trage după mine

Până la marginea timpului.

luni, 16 iunie 2014

Întoarcere din furtună


Astăzi Soarele a fost supărat
Şi a lăsat norii să plouă
De parcă n-aş şti să mă spăl
Dis de dimineaţă cu rouă

Cu rouă şi cu razele albe
Ca ochii fecioarei fără păcat,
Ca visul către perfecţiune
Spre care de la la naştere cat.

Luna când a apărut era rece
Ca o dragoste pierdută în van
Cum şi Julieta îşi băuse otrava
Neputând să mai aştepte un an

Şi să vadă că iubitul nu-i mort
Cum nimic ce-i blestem nu-i aevea
Ah, minte din urmă, ce o am eu acum,
Ce bine-ar fi fost de-o avea.

Tu ai fost înţeleaptă, iubito,
Şi nu te-ai lăsat înşelată de iele;
Am să plec chiar acum după tine,
Pe mare, vără barcă sau vele.

Să te găsesc pe ţărmul înalt
Unde nu ajung valuri şi rele
Blesteme; să stai cu ochii deschişi
Să se reflecte dorul în ele.


Eminescu. A doua zi după moarte


Eu nu am fost genial de mic,
Iar apoi am zis că dacă nu e,
Tot e bine că sunt.

Şi cum începusem să aud
Ce vorbesc oamenii
M-am mirat ca un copil ce eram
De ce îl căinează ei pe Eminescu
Că ar fi murit de tânăr.

Aţi înţeles, dragii moşului,
Pe vremea aceea când poezia era
Fecioară şi umbla în caleaşcă
De aur cu perne de mătase chinezească
Sub poponeţ,
Cu mintea de copil credeam
Că a trăi destul
Nefiind de ici de colo vârsta
De treizeci şi nouă de ani
Când mama mea prinsese doar 29.

Şi tot cred că am dreptate:
A trăit destul,

O veşnicie până a apărut limba română,
Altă veşnicie până a însăilat-o,
Iar ulima acum
Când ne va da bineţe
La sfârşitul lumilor.

Evident
Tot tânăr şi frumos.


Posac de 15 iunie


Uneori, ca acum, mă apucă tristeţea
Şi văd optimismul cum o ia pe Dâmboviţa
De unde ajunge în mare
Fără să am habar
Dacă decolorează sau nu mediterana.

Alteori mă întreb
Dacă din perechea început
Şi sfârşit
N-ar trebui să lipsească felia
De la urmă
Turmă,
Brumă,
Cârmă,
Bârnă
Pe mine mă
Cheamă-mă.


Mela e-n Colie


Plouă
De ce să nu plouă
Plouă că vrea,
Bacovia oricum doarme
Şi chiar de n-ar dormi,
Cui îi mai pasă de Bacău,
De iubite care cântă la clavir.

E vremea babanelor
A balenelor
A baloanelor
A balerinelor
A balelor
A belelelor.

Abia acum îl înţeleg
Pe Marin Preda
Care le striga beţivilor:
Beţi, bă,
Beliţilor.

Nu mai avea nicio speranţă
În cei care se îmbată
Cu apă de ploaie.



Poemă postmodernă


Mihai avea un motan
Şi-ar fi vrut
Dar n-a putut,
Cât era el de mai mare
Peste poeţii limbii române
Să-l facă vornic.

Securitatea a avut un vornic
Şi l-a făcut maior
De miruia toate artistele
Dornice să se tragă în poză
Şi sub poză
Pe ecran.

Şi veni rebeliunea lui ruşii
Şi germanii cu Dinescu
Actor principal
Deşi nu intrase la teatru
Şi şcoala de analfabeţi cu titlu
Se cheamă vorniceală.

Motanul meu (scuzaţi vorba porcoasă)
E scopit
Ca mă deranja la poeme
Nu pricepe nimic
Deşi i-am citit de două ori

Capodopera asta.

duminică, 15 iunie 2014

Posac de 15 iunie


Uneori, ca acum, mă apucă tristeţea
Şi văd optimismul cum o ia pe Dâmboviţa
De unde ajunge în mare
Fără să am habar
Dacă decolorează sau nu mediterana.

Alteori mă întreb
Dacă din perechea început
Şi sfârşit
N-ar trebui să lipsească felia
De la urmă
Turmă,
Brumă,
Cârmă,
Bârnă
Pe mine mă
Cheamă-mă.


sâmbătă, 14 iunie 2014

Amintiri de când eram bătrân


Or fi fost şi gondole,
Sigur că au fost,
Dar cum să cânţi o sole mio
În casa mortului.

Nici despre moarte un era vorba,
E şi aceasta o prejudecată
Născută din împerecherea
Poeziei cu regizorii.

Aş putea spune
Că-mi amintesc mirosul de alge,
Picioarele unei italience
Mai lungi decât turnul Eiffel
Sau şoldurile curbate
Ca turnul din Pisa.

Tristeţe, tristeţe, tristeţe.

Un actor bătrân,
Ca să nu fie interpretat că laudă capitalismul,
A spus că în Italia a văzut doar
Canale, canale, canale.

E ceva mai trist decat moartea.
Cobea singurătăţii
Cântată pe o singură voce

De o cucuvea răguşită.

vineri, 13 iunie 2014

Tangentă la cerc

Mi s-a spus
Că dacă voi fi cuminte
Mi se vor cumpăra ghetuţe noi
De paşti,
Iar dacă nu mai pun pioneze
Sub fundul profesoarele
Voi ajunge şi eu ca ele,
Deşi nu voiam să fiu gras
Şi nici femeie.

Apoi mi s-a spus invers
Că dacă nu fluier în biserică
Toate femeile mă vor aştepta
Cu patul făcut
Şi perna nemototolită.

Paştele cailor s-a desfiinţat
Exact în anul în care
Am ieşit din adolescenţă,
Iar o ingineră mi-a dat de înţeles
Că nu toate şuruburile
Se învârt de la stânga
La dreapta,
Drept care îi va da fiului ei
Tocmai numele meu.


Aşa a şi făcut,
Deşi nu era beată,
Dar nici cel puţin el
Nu-mi zice tată.

Dacă voi pricepeţi ceva din viaţă
Ocoliţi-mă.



Dimineaţă cu balansoar


Am uitat de nori,
Deşi nu voiam,
Eu fiind frate bun cu ei
Şi plecând adesea în excursii.

În luna lui Cuptor
Printre grâne coapte
O pată închisă la culare
Era mai importantă decât o pânză
Albastră
Semnată de Van Gogh.

Dar ce-mi pasă mie
De cota de piaţă
A bunurilor pământeşti
Când ştiu că tu ai schiţat
Scara care trece peste nori.

Chiar acum m-am urcat în balansoar,
Iubito,

Şi aştept să ne dăm peste cap.

joi, 12 iunie 2014

Biografie cu va fi să fie


Uneori duc în spinare
O parte din muntele Himalaia
Fără să am vocaţie de sisif.

Golgota fiind prea grea pentru mine
Şi urcată de Alcineva
În locul meu,
Mi-a rămas doar un deal
Pe care să-l calc cu amintiri.

Într-o noapte am visat
Că am ajuns în vârf.

Mi-am amintit de gemetele tale
Jumătate succes, juma fericire
Şi am lăcrimat.

A doua zi
A apărut un crater
Iar fundul apei
Îmi reflecta chipul.

Eram fără contur
Şi atunci am scris poemul
Alunecării spre sine.



Luna ca reflector


Eşti cea mai frumoasă femeie
Care nu a urcat
Pe scenă
Şi nici nu a călcat pe roşul covor,
Mincinos covor,
Putred covor,
Sărbătoare de ipsos.

Pasul tău e uşor
Ca saltul unei porumbiţe
Care se învârteşte dansând
Într-un nescris balet,
Repetat de la facerea lumii.

Când te-am văzut
Călcând
Astfaltul ud de ploaia verii,
Nu desluşeam
Dacă eşti vedenie
Sau privesc
Primul film mut
Cu iubiri înviate.

Şi aveai ţinută
De regină
Din evii trecuţi.

Şi ai.
Şi am
Amintiri.

Chiar aşa:

De ce nu dansăm.

miercuri, 11 iunie 2014

La cireşe


Nu aveam sensibilitatea lui Ienăchiţă
Şi nici frica să nu te rup dintre frunze,
Pur şi simplu observam
Cum se frâng razele soarelui
În rotundul perfecţiunii tale.

Abia atunci lumina avea consistenţă
Spărgea distanţele uriaşe
Dintre poftele mele
Şi suavele tale buze.

Scara de care mă sprijineam
Avea picioarele bine înfipte
În pântecul mamei Geea,
Singura care naşte, creşte şi îngroapă
În timp ce îngerul meu strigă
Fără să sperie : viaţă, viaţă, viaţă.

L-am întrebat ce să fac cu tine,
Fiind tu mică precum
Retina unui şoricel flămând.

Sâmburele - mi-a răspuns ecoul -
Sâmburele.

Ai gust de păcat.
Rupe-te singură,
Palmele mele
Coş de răchită

Te prind.

marți, 10 iunie 2014

Ploaie cu vis

                     
Într-o clipă de clipită
Fuge arşiţa ca gândul
Şi-abia rămâne timp
Unei paseri
Să-şi cate adăpost.

Apoi acoperişul de tablă
Suna ca obuzele morţii.
Şi m-am bucurat ca un copil
Simţind teama în suflet.

Eram viu încă
Şi plin de credinţă
Spunându-mi în gând legământul
Că nu de apă vor pieri
Sufletele.

O vrabie nu a avut timp
Să ajungă la cuib
Şi stă pe umărul meu.

Poate nu-i vrabie,
Poate e gândul,

Poate e dorul.

Sentimentala Lună ca regină


Valuri cât dealurile din podiş,
Soarele era blând ca o mamă,
Un roi căuta casă cu urdiniş,
Fericirii i se cerea vamă.

Plătisem de mult preţul cerut
De vremea care orb vremuieşte
Şi mi s-a promis nemurirea ca rut
Dacă refuz să am soartă de peşte.

Îmi plăcea apa, ca unui boboc
Abia ieşit din albă găoace,
Dar iubeam lumina fără obroc
Şi învăţasem să dorm ca pe ace

Să trec prin foc, să fug de minciună,
Să pun cuvântul mai presus de scăpare
Şi să pun limbii miere şi strună
Ca să câştig jocul care pe care.

Multe şi multe, alte şi cele
Care nu încap întro poemă
Aş fi putut risipi prin plăcere
Dacă nu aveai pe cap diademă.




Întoarcerea lui Ulisse


Am fost aşteptat ca un rege,
Uşile se deschideau înaintea mea
Cum petalele când primesc bineţe
De la zori,
Şi ca floarea soarelui
Se roteau
De parcă aşi scos proverbe pe gură.

În local covorului roşu
Pe care înaintează dive
Cu forme modelate
De mono, bi, tri şi eccetera homo
Se aşternuse iarba verde
Ca algele nesfârşitelor mări.

Orchestra cânta în surdină,
Fără tobe şi trompete
Cu gât de prigorii.

Tu îţi părăsisei scaunul
De regină romantică,
Ai aruncat perdeaua ruşinii
Şi ai ţipat
De parcă doar îngerii cerului
Te-ar fi auzit.

Chiar aşa:
Bine ai venit în regatul necălcat
De picior omenesc,

Majestate.

luni, 9 iunie 2014

ASFINŢIT


Părea mare cât un cuptor
Şi frumos ca un pepene cantalup
Sau ca sânul unei femei
Care alăptează viaţa.

Nu ardea,
Doar îşi arăta distincţia,
Şi deşi cobora în mare
Avea ţinuta Afraditei.

Aş fi vrut să-i spun un secret,
Dar eram convins că va zâmbi.

Poate dimineaţă
Să fie mai vesel,
Poate va răscoli sufletul dacilor
Şi voi afla cum descântau ei
Nemurirea.

Nu-ţi fie teamă, copilo,
Nu mă închin Soarelui,
Doar îl acopăr cu zâmbetul tău
Când îi spun noapte bună.


joi, 5 iunie 2014

Acuarelă cu rouă


Iarba din poiană,
Porumbul mai înalt decât călăreţul,
Floarea soarelui cât roata carului,
Bunicul cât un plop.

Înconjuram zece copii un stejar
Ieşit dintr-o ghindă de început
De ev mediu,
Dar nu-i veneam de hac
Şi nici lumea postmodernă
Nu l-a primit,
S-a lăsat el aprins
Când a vrut fulgerul.

Turta din ţăst
Pe care mi-o făcea bunica
Înainte de-a coace pâinea dospită
Peste care se scurgea istoria.

Se înălţa aburul
Ca un duh al eternităţii.

Te sprijină de mine, copilule.


Nuca lui Procust


Tu nu eşti floare, Creola,
Cum în ceruri unii te urcă
Să-ţi intre în voie, zâmbind,
Nu se pricep, eu ştu că eşti nucă.

Ai coaja tare, ca piatra de râu,
Când te atinge copita, scântei ies,
Şi-ar trebui să mai exersezi
Şi să-i loveşti des, cât mai des.

După ce râzi şi ridici genele,
Sub coajă pojghiţa amară
Promite ceva, ce n-au visat mulţi,
Dar limba-şi retrag, că eşti fiară.

De-asta şi-ţi ies vorbe că eşti
În căutare de na-i habar ce,
Unii cred că te-şeală cu miere,
Alţii cu ciorba lungită-n potroace.

Dar nuca, dacă nu-i seacă
Şi n-o strângi în dinţi de Procust
E plină de miez şi de sucuri.
Hai vino, te ştiu după gust.


Elegie amoroasă


Paşii se numărau unul pe altul
Plutind vag peste macadam,
Nu ştiu dacă erai zeiţă sau evă,
Dar jurai că doar eu sunt Adam.

Aş fi gustat din tine, din măr,
Dar mi-am muşcat buza de jos
Mă durea, dar iubeam suferinţa
Ca să afli că sunt curajos.

Despre ce era negru sub gene
Sau cât catran învârtise roata
Nu am spus nimănui, nu spun
Nici acum şi termin cu-n gata.

Toate acestera sunt legate de sunet
De paşii care nu mai pot să-i aud,
Am fost la consult, nu am vreun defect
Doar am uitat căldura din sud

De când mă credeam isteţ ca Uliss,
Şi cu o privire îngăuream munţii
Se mirau şi-şi explicau lăutarii:
E frumos şi deştept, că-i fiul Anuţii.

Nu e vorba aici de tristeţe,
Să nu te înşele titlul ales: elegie.
Sunt acelaş adam de la facere lumii.
Actor, mă dedublez în decor şi regie.

IERARHII PESTE II


Pe o scară de la unu la zece
Eu sunt la firul ierbii
Şi tot mă aplec în rugăciune
Ca o petală
Peste care s-a născut at nihilo
O broboană de rouă.

Tu eşti într-un punct
Mişcător
Cu un corăbier blestermat
Să nu ajungă la ţărm
Dar şi neprimit
În adânc.

În lumea ta
Semnele au alt înţeles
Şi nu pot pricepe
Dacă eu nu le şti
Desluşi
Sau mâna care le-a mişcat prima oară
E de natură divină.

Iubirea se cântă
Pe o scară portativ
Dinspre minus infinit.

Urcuşul ei e în afara minţii
Lui Euclid,
Iar savanţii spun că nici Pitagora
Nu a reuşit să intre
În perfecţiunea cercului.

Unde scări nu sunt cu trepte,
Ci doar înaintarea pe coate

Le mângâie sensul.

miercuri, 4 iunie 2014

De-ale poeziei


Eminul se voia pasăre
Alături de o iubită
Cu pene,
Dar el era de la naştere
Ioan Gură de Aur
Şi nu putea fi înţeles de femei
Deşi le vorbea limba maternă.

Cu motanul ar fi vrut
Să locuiască
Într-o tărâm sudic,
Aşa cum te invit eu,
Când mă dor genunchii
Iar tu cânţi la vioară
Prin oraşe germanice.

Tocmai încerc un acord
Între subiect şi subiecte,
Şi urmăresc cum se minte flacăra
Pe sine
Crezând că ea muşcă
Din lumânare.

Nu te voi mângâia astăzi,
Deschid gereastra
Să te sărute lumina.